Ortodox@zi.ro: Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XIV)

15. Dar atunci ce va păţi şi cum nu va fi cu totul urît cel ce se ocupă pururea cu aceste trebuinţe şi niciodată nu se ridică la viaţa cea dreaptă, din pricină că nu are coapse deasupra picioarelor, ca să sară cu ele de pe pămînt? Căci precum coapsele primesc, prin aplecare, mai întîi pe ele toată greutatea trupului şi aşa, apropiindu-se puţin de pămînt, se saltă dintr-odată în văzduh, tot aşa raţiunea, care distinge lucrurile firii, după ce s-a coborît, umilindu-se, la trebuinţele trupului, îşi avîntă iarăşi, repede, la cele de sus cugetarea uşoară, neridicînd împreună cu sine niciunul din gîndurile pămînteşti. Pentru că a ţine drepte coapsele, e propriu atît celor ce nu se bucură de multe plăceri şi nu se tîrîie pururea pe jos, cît şi Sfintelor Puteri, care nu au lipsă cîtuşi de puţin de cele trupeşti, nici nu trebuie să se încline spre ele. Iar aceasta arătînd-o mai 'nainte marele Ezechiel, a zis:

„Coapsele lor erau drepte şi picioarele lor erau înaripate".

Aceasta arată nepovîrnirea voinţii şi sprinteneala firii lor spre cele inteligibile.

Oamenilor însă le este destul de propriu să aibă coapsele înclinate.

Uneori ei se apleacă spre trebuinţele trupeşti, alteori se îndreaptă spre îndeletnicirile mai înalte ale sufletului. Din pricina înrudirii sufletului cu Puterile de sus, adeseori petrec împreună cu acelea în lucrurile cereşti; iar din pricina trupului, se ocupă cu grija celor pămînteşti, atîta cît sileşte trebuinţa.

Dar a urmări pururea pregătiri de plăceri, este lucru într-adevăr necurat şi nepotrivit cu omul încercat în cunoştinţa raţională.

Căci să băgăm de seamă că şi despre cel ce umblă pe patru picioare nu a spus simplu că e necurat, ci numai dacă umblă pururea pe patru picioare. Fiindcă le-a dat celor din trup dreptul să coboare uneori la trebuinţele trupului. Ionatan, luptînd cu Naas Amonitul, l-a biruit umblînd pe patru picioare, fiindcă prin aceasta el slujea numai trebuinţei firii. Căci trebuia ca cel ce lupta împotriva şarpelui ce se tîra pe pîntece — aşa se tălmăceşte Naas - să-şi ia pentru puțină vreme o înfăţişare asemănătoare lui, umblînd pe patru picioare, ca apoi, ridicîndu-se la aptitudinea proprie, să-l răpună pe acela cu multă uşurinţă.(1)

Cugetare:

„Din pricina înrudirii sufletului cu Puterile de sus, adeseori petrec împreună cu acelea în lucrurile cereşti; iar din pricina trupului, se ocupă cu grija celor pămînteşti, atîta cât sileşte trebuinţa. Dar a urmări pururea pregătiri de plăceri, este lucru într-adevăr necurat şi nepotrivit cu omul încercat în cunoştinţa raţională.”
Preocuparea stăruitoare de cele lumești ne deformează într-atît încît trupul nostru duhovnicesc, care are reperele simbolice al anatomiei trupului material, devine malformat.
Nu mai are membrele complete care să-l ridice și să îl înalțe cu elan duhovnicesc. Sînt atrofiate.

Așa cum acela care trebuie să sară într-o groapă nu prea adîncă (să spunem că este un cățărător) își controlează traiectoria și musculatura fără a avea nevoie de calcule explicite și extensive la fel coborîrea noastră spre trebuințele trupului se desfășoară firesc, fără nevoia de a filosofa.
Coapsele celui care sare se apropie de pămînt atît la elan cît și la aterizare, cînd preiau greutatea corpului la care se socotește viteza căderii.
Sînt două apropieri diferite de sol.
Două simboluri diferite.
Elanul este momentul trecerii de la învoirea cu gîndul (este necesar să sar) la momentul execuției și împlinirea pregătirii de pînă atunci. Este momentul în care exercițiile anterioare destinate creșterii puterii coapselor se expun realității directe. Dacă au fost perseverente și adecvate creșterea de putere adusă de ele va permite săritorului să controleze săritura de la elan eficient pînă la aterizare sigură.
Aici e de amintit că de fiecare dată cînd vorbim despre asceză, vorbim despre exerciții, antrenament, fiindcă askesis asta înseamnă în limba greacă, după cum am arăta extensiv în cugetările din lunile precedente.

Atletul este atent în timpul antrenamentelor cum respiră, ce gîndește, unde pune piciorul, cum îi stă mîna, el urmărește cu seriozitate și atenție ce efecte apar în trup în urma antrenamentelor, evaluează și ajustează totul respectînd îndrumările antrenorului.
Executarea elanului cu în condiție fizică slabă și cu lipsă de atenție concentrată poate duce la eșec sau accidente.

Elanul simbolizează abordarea cu rînduială a impulsului trupesc în viața noastră, așa cum în coapsele săritorului se adună tensiunea musculară, în spiritul postitorului se strînge puterea stăpînirii cîștigată în ascezele făcute după rînduială. Ca atletul, ascetul a pregătit respirația, mintea și trupul după îndrumările duhovnicului și e gata să pună la lucru aptitudinile cultivate.
Iar cum la finalul elanului tensiunea din coapse se transformă în lucru mecanic, puterea stăpînirii postitorului se transformă în lucrarea care îl asigură să nu cadă în trup împlinind trebuințele firești ale acestuia.
Iată, de aceea este importantă postirea si acesta este motivul pentru care oricine o ocolește se expune riscului de a „cădea în trup ca într-o groapă deschisă care i-ar putea deveni mormînt”.

La momentul aterizării, coapsele săritorului se apropie altfel de sol. Ele preiau o greutate mărită de viteza căderii și acesta este momentul în care se testează categoric și direct antrenamentul anterior. Victoria (sau eșecul) este, mai degrabă, consecința pregătirii, a evaluării puterilor proprii în raport cu adîncimea la care se sare decît rezultatul condițiilor externe- sol, vreme, spectatori, lăudători, huiduitori etc.
În același fel este și pentru ascet.

Amîndoi, atlet și ascet, indiferent de victorie sau eșec, vor relua antrenamentul/asceza analizînd ce s-a întîmplat și cum ar fi putut fi mai bine.
Amîndoi vor culege motivație și vor cultiva capacitatea de a ajusta pregătirea în vederea următorului eveniment.
E un mister nedezlegat de rațiunea omenească cum este posibil ca oamenii să știe atît de multe despre pregătirea trupului și să respecte atît de multe rigori pline de disconfort pentru trup dar refuză sau sînt delăsători cînd vine vorba să facă același lucru pentru ei înșiși, cei pereni, duhovnicești și cerești.
Trăim timpuri în care postirea în trei zile de la Vecernei la Vecernie e suspicionată a fi năsănătoasă de același tip de om care își asumă zilnic „intermittent fasting” vreme de 8 pînă la 12 ore.
Sîntem contemporani cu bizareria ca ortodocși botezați să accepte tehnici de „Mindfullness” și de „Heart Coherence” și să găsească dificil și inutil să practice „Doamne miluiește” cu respirație, ce să mai vorbim de o rînduială deplină și onestă a rugăciunii inimii.
De aceea cădem în trup cînd căutăm să împlinim necesitățile lui si pierdem măsura într-atît încît nu mai știm cît de jos ne este pieptul, asemenea insectelor cu multe picioare și fără coapse al căror simbol îl evocă sfîntul Nil.