duminică, august 29, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XIX)

 




20. Unde este, aşadar, şi la ce foloseşte sîrguinţa noastră,  știind că Dumnezeu ţine cîrma lucrurilor şi toate le poartă şi le duce precum vrea? 

Dar la neputinţe, se va zice, trupul are nevoie de mîngîieri. 

Dar cu cît e mai bine să murim, decît să facem ceva din cele ce nu se potrivesc cu făgăduinţa? 

Desigur că dacă Dumnezeu vrea ca noi să mai trăim, sau va pune în trupul nostru o putere care să ţină cumpănă slăbiciunii, încît să putem purta şi durerea venită din neputinţă şi să primim încă şi cununi pentru bărbăţie; sau va găsi mijloace pentru hrănirea celui ostenit. 

În orice caz nu-i va lipsi Celui ce este izvorul mîntuirii şi al înţelepciunii priceperea de a ne mîntui. 

Bine este aşa dar, iubiţilor, să ne ridicăm iarăşi la vechea fericire şi să ne însuşim din nou vieţuirea celor vechi. 

Căci cred că este lucru uşor pentru cei ce vor, şi chiar dacă ar fi vreo osteneală, nu e fără rod, avînd destulă mîngîiere în slava înaintaşilor şi în îndreptarea celor ce le vor urma pilda. Pentru că nu mic va fi cîştigul celor care au început această vieţuire, dacă vor lăsa celor de după ei chipul unei vieţuiri desăvîrşite, care va fi înălţarea lor. 

Să fugim de vieţuirea în oraşe şi sate, ca cei din oraşe şi sate să alerge la noi; să căutăm singurătatea, ca să atragem pe cei ce fug acum de noi, dacă peste tot place aceasta vreunora. Căci s-a scris despre unii cu laudă, că au părăsit oraşele şi au locuit între pietre şi s-au făcut ca nişte porumbiţe singuratice. 

Iar Ioan Botezătorul a petrecut în pustie şi toate oraşele au venit la el cu toţi locuitorii; şi s-au grăbit să-i vadă cingătoarea de piele cei îmbrăcaţi în haine de mătasă, şi au ales să petreacă în aer liber cei ce aveau case împodobite cu aur, şi să doarmă pe rogojină cei ce se odihneau pe paturi bătute în nestemate; şi toate le primeau, deşi erau protivnice obiceiului lor. Căci dorul după viaţa virtuoasă tăia simţirea celor dureroase şi minunea vederii lui depărta osteneala petrecerii în strîmtorare.(1)



Cugetare:

  • Faptul că noi credem, asemenea Părinților, că „Dumnezeu ține cîrma lucrurilor și pe toate le poartă” este principiul care, pătrunzînd pînă la noimele (sensurile fundamentale, rațiunile profunde ale) vieții, ne face să trăim această viață trecătoare cu bucuria vieții nesfîrșite.

  • Crezînd că Dumnezeu este la cîrmă, nu ne sperie puternicii lumii și nu sîntem momiți de intrigile lor spre a risipi timpul încredințat nouă.

  • Această convingere patristică este departe de a fi o letargie social-politică fiind o altă construcție decît celelalte. 

  • Acțiunile ortodocșilor care au acest concept patristic sînt construite dinspre fundamentul interior al sinelui, dinspre noimele și conceptele proprii, la valori, virtuți, atitudini și comportamente care sînt curățate dinspre sine spre comunitate. 

  • În contrast, toate edificiile social-politice care nu sînt izvorîte din acest principiu  sînt fie unele care ridică pretenții altora, fie unele care dezactivează prezența socială a celui implicat.

  • Chiar și în neputințe (adică în situații care depășesc puterea noastră de a le rezolva cum ar fi unele boli, robiile, războaiele, dezastrele etc) ortodoxul nu poate fi zdrobit dacă a cultivat principiul „Dumnezeu ține cîrma lucrurilor”. 

  • Știm că acest lucru nu este utopic pentru că am cunoscut ortodocșii închisorilor comuniste cărora le-a fost, exact cu scrie sfîntul Nil, mai bine să moară decît să facă ceva din cele care nu ar fi putut fi duse împreună cu făgăduința nemuririi la Tronul dumnezeiesc.

  • Acum sîntem chemați noi să cultivăm acest principiu.

  •  El se cultivă ca rugăciunea legată de respirație, ca rugăciunea perpetuă. 

  • La fiecare expirație știu că de Dumnezeu care pe toate le cîrmuiește ține ca eu să mai inspir odată. 

  • De aceea strigătul interior „Doamne…” vine de la sine și nu mai este discurs ci a devenit fundamentul rațiunii mele (noimă, noemă).

  • Încordarea coordonată cu finețe a trupului meu, necesară inspirației, este însoțită de chemarea interioară a Stăpînului și urmată de relaxarea la fel de fin coordonată a trupului necesară expirației însoțită de unicul gînd care mă limpezește spre cîștigarea transparenței mele față de Lumina dumnezeiască- anume „miluiește”. Acum, adesea, trupul simte că este nevoie și de o finală încordare pentru a expira tot aerul.

  • Și din nou, de la sine, fără efort impus, cred că Dumnezeu este cîrmuitorul vieții mele și rostesc iară „Doamne…”, umplîndu-mi trupul de cele de nelipsit.

  • Aceste succesiuni de încordări și relaxări ale trupului sînt simetrice cu înțelesuri duhovnicești: este nevoie de încordare duhovnicească pentru a ne pune înaintea Domnului, dar nu haotică ci clar coordonată. Însă așa cum respirația este un proces majoritar autonom care se desfășoară fără atenție discursivă (nu ne spunem: acum încord mușchii cutiei toracice asistați de secțiunea superioară a mușchilor trapez pentru ca prin extensia ei să inspir) și efortul duhovnicesc este menit să cîștige autonomie și, la fel ca respirația, doar în anumite solicitări să devină centrul nemijlocit al atenției. Asemenea, la expirație relaxarea trupului este simetrică lăsării în voia milei dumnezeiești căci mila Lui este nimic altceva decît dragostea lui activă. Dar uneori, ca la expirație, un mic efort este necesar pentru a desăvîrși lucrarea.

  • Așa vine adevărata percepție de sine, transparența care mă face să fiu una cu Dumnezeu și care îmi rezolvă tulburările și nefericirile.

  • Așa reușim să ne dăm seama că neputințele și necazurile noastre sînt instrumentele cu care Cîrmaciul ne pilotează în apele vieții tulburate de felul în care noi, căzuți din har cum sîntem, ne folosim libertatea.

  • Prin trăirea acestui principiu, de la noimă la purtare (noime, concepte, valori, virtuți, atitudini și comportamente) putem „să ne ridicăm iarăşi la vechea fericire şi să ne însuşim din nou vieţuirea celor vechi.”

  • Dar sfîntul ne atrage atenția că acest lucru este ușor doar pentru cei care vor. 

  • E fundamental să vrem. 

  • Dumnezeu nu cîrmuiește pe cei care vor să se cîrmuiască după mințile lor neluminate. Pentru că Atotputernicia lui Dumnezeu are puterea și voia să se oprească la hotarul libertății fiecăruia, din pricina dragostei Sale.
     
  • Dragostea Sfintei Treimi este străjerul libertății noastre.

  • De aceea este înscris în suflet și în trup că trebuie să vrem liber fericirea sfinților.

  • Acest lucru este dovedit și de știința de azi. După vîrstele creșterii trupești nu se mai crează noi căi neuronale- fundamentele minții trupești decît dacă:

            1. vrem

            2. acționăm stăruitor în direcția dorită.

  • În cele din urmă, sfîntul ne învață să nu fugim noi după lume ci să ne trăim valorile fără a le răni cu influențele nestăpînite ale societății. Calea retragerii din cetate are două fațete, una a retragerii concrete, a fugii din orașe și sate în munți, pustiuri, păduri și pietre și celalaltă a retragerii din vălmășagul comunităților de idei mai mari și mai diverse (simbolizate de orașe) sau mai mici și relativ uniforme (simbolizate de sate). 

  • Amîndouă au ca rost dezvoltarea insului în sinceritatea trăirilor în raport cu valorile absolute și nu cu aprecierea sau dezaprobarea celor care nu înțeleg conceptele ortodoxe.

  • Și cînd Dumnezeu (despre care știm că se află la cîrmă) vede că cineva a ajuns la limpezirea ce lasă Lumina să se rostească în gînduri, cuvinte și fapte, orașele si satele pleacă în pelerinaje să caute luminarea aceea.

  • Astfel, cei luminați de trăirea Părinților, nu-și risipesc respirațiile cu cei care nu vor schimbarea minții, căci aceia nu au căutare și, prin urmare, nu-și asumă disconfortul care separă căutătorii de Dumnezeu de căutătorii de slavă deșartă și de idei la modă.

  • Așa se întîmplă că ne putem regăsi între cei care ne lipsim de folosul unei persoane, fie preot, călugăr, maică sau dintre mireni, pentru că sita efortului căutării ne-a separat de grîu și ne-am ținut cu pleava.



____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 166-167





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu