Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XIII)

 

14. Toate acestea, desigur, sunt întîmplări minunate, dar totuşi au şi o raţiune.

Căci e cu putinţă ca cineva să trăiască şi fără să mănînce, atunci cînd vrea Dumnezeu. Doar cum a isprăvit Ilie calea de patruzeci de zile, în puterea unei singure mîncări? Şi cum a petrecut Moise optzeci de zile pe munte, vorbind cu Dumnezeu, fără să guste mîncare omenească? (Exod 24, 17) 

Căci pogorîndu-se după patruzeci de zile şi mâniindu-se pentru turnarea viţelului, îndată a sfărîmat tablele şi s-a suit pe munte, petrecînd alte patruzeci de zile acolo, de unde primind al doilea rînd de table s-a coborît la popor. (Exod. 34, 1 urm. Deuteronom 1, 2) Ce raţionament omenesc ar putea explica mulţumitor această minune? Cum a putut natura trupului să se cheltuiască atîta vreme, fără să se întregească ceea ce se împrăştia din puterea lui în fiecare zi? Această nedumerire o dezleagă cuvîntul lui Dumnezeu, care zice: „Nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu". (Deuteronom 8, 3; Matei 4, 4)

De ce, aşadar, tragem la pămînt vieţuirea cea cerească, afundînd-o în mizeriile materiale? De ce ne îngrămădim de jur împrejur gunoaie, noi „cei ce ne hrăneam odinioară cu mîncări alese", cum a zis Ieremia despre unii plîngîndu-i ? (Plîngerile lui Ieremia 4, 5) 

Căci cînd ne odihnim în cugetări strălucite şi arzătoare, ne hrănim cu mîncări alese. Iar cînd părăsim această stare şi suntem traşi în lucrurile pămînteşti, ne adunăm în jurul nostru gunoaie.

De ce ne întoarcem nădejdea de la Dumnezeu şi ne-o sprijinim pe carnea braţului, punînd purtarea de grijă a Stăpînului pe seama mîinilor noastre, lucru pe care Iov şi l-a socotit ca pe cel mai mare păcat? (Iov 31, 1 urm.) 

Nu ne-am sfiit să facem ca cel ce-şi duce mîna la gură ca să şi-o sărute. Căci mulţi au obiceiul să-şi sărute mîinile, zicînd că de la ele le vine toată bunăstarea. 

Pe aceştia arătîndu-i „Legea" printr-un simbol, zice: „Cel ce umblă pe mîini (palme, labe), e necurat, şi cel ce umblă pururea pe patru picioare, e necurat". (Leviticul 11, 1 urm)

Pe mîini umblă cel ce se întemeiază pe mîini şi toată nădejdea şi-o are în ele. 

Iar pe patru picioare umblă cel ce se încrede în lucrurile supuse simţurilor şi-şi coboară mintea, partea conducătoare a ființei sale, la îndeletnicirea necontenită cu ele. 

În sfîrşit cu mulţime de picioare umblă cel învăluit cu totul de cele trupeşti. 

De aceea, înţeleptul scriitor al „Proverbelor" vrea ca cel înţelept să nu aibă nici două picioare, ci numai unul, şi acesta rar să se mişte către cele trupeşti: „pune rar piciorul în casa prietenului tău, ca nu cumva să se sature de tine și să te urască.". (Proverbe 25, 17) 

Prin urmare dacă unul tulbură rar pe Hristos pentru trebuinţele trupului, este prieten adevărat al Lui, cum zice Mîntuitorul către ucenicii Săi: „Voi sunteţi prietenii Mei"; (Ioan 15, 14) dar dacă va face aceasta mai des, va ajunge să fie urît.

Cugetare:

„14  Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc. 

15  De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpînul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate cîte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute. 

16  Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rînduit să mergeți și roadă să aduceți, și roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veți cere în numele Meu.

17  Aceasta vă poruncesc: să vă iubiți unul pe altul.” Ioan 15

• Îndemnurile sfîntului Nil Ascetul nu sînt retorice.
  
  
• Ele au aplicabilitate nemijlocită în viața mea. Astfel, dacă pînă acum am putut crede despre realizările mele cele mai performante că se datorează mie de acum înainte știu că ele au fost posibile datorită grijii lui Dumnezeu pentru mine. De asemenea, dacă pînă acum am putut fi înșelat de false valori, de acum știu ca orice valorare izvorăște din Dumnezeu și e în acord cu voia Sa. 

• Așadar mă redescopăr ca:

a.  persoană care colaborează cu Dumnezeu spre cele bune mai degrabă decît cel care face și generează binele;

b. persoană care consumă, favorizează și generează exclusiv valori culturale în acord cu valorile dumnezeiești.

• Această redescoperire a propriei mele persoane are statut profetic  (nu degeaba este menționat Sf. Prooroc Ieremia) fiindcă îmi schimbă viața în acord cu ea. 

• Iată exemple de aspecte care sînt luminate de această convingere:

1. În profesie - oricît de bun si plin de resurse sînt mă voi găsi într-o zi în situația de a fi epuizat. Dumnezeu nu se epuizează. 

Sursa puterii mele de lucru este la EL, creativitatea, ingeniozitatea, perseverența mea nu se mai bizuie pe limitările trupului meu. 

Ele nu mai izvorăsc predominant din creier ci din minte.  Așadar, cu excepția unor tulburări și secătuiri determinabile fiziologic, tot ceea ce ține de psihicul meu, de mintea mea, de deciziile și voința mea nu se mai epuizează niciodată. 

Doar voința mea (liberă) mă poate îndepărta de sursa reală a lucrărilor mele, de Dumnezeu.

2. În familie- descoperim adesea că voind să facem binele nu reușim cum am dorit. În familie ne descoperim slăbiciunile oricîtă iubire avem. Acolo ne așteptăm să fim protejați, să fim valoroși în mod necondiționat ceea ce nu se întîmplă adesea. 

În acord cu redescoperirea făcută îi vedem pe cei din familie în lumina cu care îi scaldă Dumnezeu. Nu mai vrem să le facem binele închipuit de noi ci le ascultăm nevoile și revărsăm spre ei binele izvorît din această repoziționare.

În ciuda disconfortului pe care e posibil să îl simt, decid că soția, soțul, copiii sînt mai importanți decît imboldul meu de a avea dreptate și de a recolta roadele părerii de sine pe costul lor. 

Tot binele pe care îl pot face astfel, îl fac cu resursele lui Dumnezeu Căruia îi dau laudă pentru creșterea copiilor mei și bucuria soției (soțului). Nu spre împlinirea planurilor mele ci spre binele lor cu finalitate înaintea Tronului Judecății. 

Nu am nevoie să fiu ocrotit de cei din familie ci să îi aduc pe toți în ocrotirea lui Dumnezeu. 

Nu am nevoie să  hrănesc stima de sine în familie ci să cresc iubirea dumnezeiească în mine și în cei ai familiei fiindcă stima de sine este împlinită în această iubire.

3. În comunitate- nu mă voi tăvăli în gunoaiele scurse din lepădările societății. „ ei care mâncau odinioară mîncăruri alese cad de foame pe ulițe; cei care au fost crescuți în purpură stau trântiți în gunoi.” Sfîntul ne explică aceste simboluri.

Hrana spirituală a societății- cultura- a fost odată izvorîtă din preocuparea de a cauta apropierea de virtuți.

Azi izvorăște din preocuparea de a cultiva păcătuirea. 

De aceea, asemenea lui Ieremia care plîngea odinioară distrugerea Ierusalimului și noi tînguim după o cultură care să cultive virtutea. 

De aceea fiii și fiicele noastre care străluceau ca aurul ajung să prețuiască o nimic toată. În comunitate eu sînt chemat să favorizez și chiar să produc cultura și știința care are seva lui Dumnezeu, care cultivă virtuțile. 

Nu pot să mă războiesc cu mercenarii plătiți de păcătoși în același fel în care poporul sfînt nu a putut să se războiască victorios cu Babilonul. 

Dar pot fi exclusivist și pot să exclud orice posibilitate ca vreun beneficiu plecat de la mine să consolideze oștile de mercenari care distrug Ierusalimul culturii mele, care-mi siluiesc soțiile și copii din el, care îi înfometează locuitorii pînă li se lipește pielea de oase. Valorile din comunitate se revarsă peste tot, în profesie și în familie. De aceea e important să am atitudinile și comportamentele adecvate.

Meleti- să citim Plîngerile lui Ieremia în acestă cheie patristică de decriptare:

Babilonul= imperiul păcatului;

Ierusalimul= centrul culturii Domnului;

Zilele ticăloșiei Ierusalimului și ale rătăcirii lui= cultura izovrîtă din promovarea păcatului ca formă de artă și expresie;

• Presupunînd că am citit Plîngerile lui Ieremia și am meditat la ele folosindu-ne de cheile Părinților si actualizînd mesajele, ne oprim la versetul pus în discuție de Sfîntul Nil.

„Cei care mâncau odinioară mâncăruri alese cad de foame pe uliţe; cei care au fost crescuţi în purpură stau trântiţi în gunoi.” (Plîngeri 4,5)

• Mai precis să ne lămurim despre ce gunoi este vorba. Atît în textele grecești (κοπριας - coprias) cît și în cele evreiești ( -  'așpoth- אשׁפתות ) cuvîntul folosit se traduce ca gunoi de grajd, adică balegă.
  
  
• De altfel chiar cuvîntul „gunoi” în limba română are același sens vechi care s-a extins în modernitate asupra tuturor resturilor și obiectelor de care nu avem nevoie și sînt degradate.
  
  
• Cuvîntul гнои (gnoi) din slavona bisericească este strămoșul cuvîntului nostru și înseamnă fecale, de animale dar și de om. La fel în cazul cuvîntului folosit în traducerile grecești sau în ebraică cu toate că în versetul de care vorbim e mai corect să înțelegem că se face referire la o grămadă de gunoi- balegă ca acelea pe care le vedeam în spatele vechilor grajduri.

• De dragul simplității ne gîndim că pentru a produce gunoiul acela animalele consumă ceva bun și curat- iarba- pe care o procesează și elimină gunoiul.
  
  
• Gunoiul nu îi este de folos direct omului decît în situații extreme. În acestea, omul înfometat poate căuta sîmburi și semințe nedigerate (Poveștile foametei din Basarabia ) și Bucovina) ar trebui să risipească îndoiala că greața ar putea opri acest lucru) și cel înfrigurat se poate încălzi la căldura emanată de fermentație. Zdrobit îndeajuns de lipsuri omul poate ajunge să prețuiască șezutul pe gunoi ca pe normalitate și să se teamă să se dea jos. Stă „trîntit” pe gramada de balegă, pierde verticalitatea, autonomia, capacitatea de a vedea lumina din zare. E dependent de balega proaspătă adusă zilnic.

• În atmosfera culturală ( sau în civilizația contemporană?) europeană în care trăim am ajuns asemenea celor care stau pe grămada de balegă. Sîntem izgoniți din grădinile și pășunile culturale, nu sîntem nici grădinari și nici păstori ci doar zdrențăroșii trimiși să răscolească în balegi după ceva asimiliabil.

• În robia babiloniană contemporană nu doar că avem acces la balegă ci sîntem mînați la ea. 

• Trăim ca robi culturali încovoiați de activismul babilonic al ideologiilor.

• În școli și universități profesorii babilonici se simt geniali fiindcă se trag de șireturi cu elevii și elevele, încurajează englezisme idioate și adoptă limbaje de găști contestînd valorile absolute, lovind credința în care au fost botezați, batjocorind pe cei blînzi, prigonind pe cei isteți și muncitori, cultivînd pe submisivi și lingăi, frizînd indecența sexuală și drogîndu-se cu autoritatea catedrei obținute pe mînării. 
  
  
• Ei sînt cîinii boitarilor care ne mînă copiii pe grămada de balegă.

• În parohii preoții babilonici își înfig dinții în prestigiul adus de jerftele înaintașilor și împroască printre dinții strînși ură prin viclenia cu care aleg citate din sfinți și canoane pentru a le înjunghia ca pe miei pe altarul babilonic al cultului persoanei proprii. Sînt disperați să se facă remarcați prin spectacole liturgice goale și prin martiraje teribiliste și care le păzesc pielicica neatinsă si averea sporită. 
  
  
• Ei nu doar că ne mînă cu biciul învinovățirii pe grămada de balegă produsă de cultul lor personal ci ne fac să ne simțim vinovați dacă nu ne acoperim și capul în gunoi.

• În politica babiloniană se agită hoarde de prădători nomazi și mercenari care stabilesc regulile după care ne trîntim pe gunoi, sursele și cantitatea de balegă care se livrează zilnic. Aceștia îngroapă în gunoi eroii noștri și-i numesc deținuți de drept comun în discursuri prezidențiale și „niște căcați cu ochi care se torturau între ei pentru un blid în plus.”
  
  
• Ei sînt trădatorii care mai au balegă subsioară și care ne vînd babilonienilor soțiile și copii, tot ce avem drag și viitorul. 

• În babilonia internetului, a televiziunii și a celorlalte mijloce folosite pentru împrăștierea ideologiilor bîntuiesc zei babilonici care exploatează slăbiciunile noastre pînă ajungem să stăm cu gurile căscate pentru a ni se îndesa gunoi pe gît. Aceștia ne vlăguiesc de ajungem să fim ca gîștele care îndopate mult timp prin pliscurile forțate de dispozitive crude nu mai pot închide ciocul oricît ar vrea. Acelea sînt taiate și scapă de suferință, dar noi și copii devenim idioți utili cu gura căscată după ce ne oferă zeii babilonici prin rețele de socializare, filme, jocuri și podcast-uri. 

• Sîntem prinși într-o imensă variantă distilată a  Experimentului Pitești desfășurat nu prin rănirea trupului cu pumni, picioare si bîte  ci prin otrăvirea lui cu bunăstare aducătoare plăceri și rănirea sistematică a spiritului și culturii.

• Dar nu sîntem pieduți, robia babiloniană nu este veșnică, Împăratul nostru este veșnic iar noi sîntem prietenii Lui. 

• Cînd ne restaurăm la demnitatea avută?

• Cînd nu mai stăm trîntiți pe gunoi.
  
  
• Cînd nu mai umblăm în patru labe căci așa „umblă cel ce se întemeiază pe mâini şi toată nădejdea şi-o are în ele.”  și „pe patru picioare umblă cel ce se încrede în lucrurile supuse simţurilor şi-şi coboară mintea, partea conducătoare a ființei sale, la îndeletnicirea necontenită cu ele.”
  
  
• Cînd nu mai ne purtăm ca insecte de gunoi căci  „cu mulţime de picioare umblă cel învăluit cu totul de cele trupeşti”. 

• Lupta noastră nu este de a distruge activiștii și ideologii care îngrămădesc gunoiul produs de mintile și de sufletele lor ci de a distruge în noi:

* slăbiciunea de a ne încrede exclusiv în noi înșine, 

* incapacitatea de a simți mai presus de simturile trupești și de a dori împliniri care nu pot fi aduse de trup, 

* robia minții în plăcerile, grijile și căutările trupului, 

* neliniștea îndeletnicirilor lumești,

* dezvoltarea de picioare inutile care să scîrme în gunoiul lumesc.

•  Acestea ne eliberează din robie și ne restaurează ca păstori.
  
  
• Din meditația de mai sus înțelegem că nu e suficient:

* ca cineva să vorbească română ca să fie de un neam cu mine;

* să se nască în România ca să fie de un neam cu mine;

* să-i curgă sîngele meu în vene ca să fie neam cu mine;

* să fure sau să cumpere Sfintele Taine ca să-mi fie neam de Potir și camarad de ascensiune duhovnicească;

* ca cineva să fie faimos ca să fie admirat de mine;

* ca cineva să dețină o funcție ca să-i accept autoritatea;

___________________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 159