sâmbătă, septembrie 24, 2022

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXIX)






41. Dacă, prin urmare, cel ce luptă cu patimile are lipsă de o atît de mare ştiinţă şi experienţă, să se gîndească cei ce primesc să conducă pe alţii, de cîtă cunoştinţă au ei trebuinţă, ca să călăuzească cu înţelepciune şi pe cei supuşi la cununa chemării de sus şi să-i înveţe limpede toate cele ale luptei; ca aceştia să nu închipuiască numai icoana luptei, lovind cu mîinile în aer, ci şi în lupta însăşi cu vrăjmaşul să-i dea lovituri de moarte, ca să nu bată cu pumnii aerul în deşert, ci să-l zdrobească pe vrăjmaşul însuşi.

Căci acest război este mai greu decît lupta atleţilor. Acolo cad trupuri de-ale atleţilor, care uşor pot să se ridice. Dar aici cad suflete, care odată răsturnate anevoie mai pot fi ridicate. Iar dacă cineva, luptînd încă cu viața pătimaşă şi fiind stropit cu sînge, s-ar apuca să zidească biserică lui Dumnezeu, din suflete cugetătoare, ar auzi de sigur cuvîntul: „Nu tu îmi vei zidi Mie templu, căci eşti plin de sînge".

Pentru că a zidi biserică lui Dumnezeu, e propriu stării de pace. Moise, luînd cortul şi înfingîndu-l afară de tabără, arată de asemenea că învăţătorul trebuie să fie cît mai departe de zarva războiului şi să locuiască departe de locul învălmăşit al luptei, strămutat la o viață paşnică şi nerăzboinică. Dar cînd s-ar afla astfel de învăţători, ei au lipsă de învăţăcei, care să se fi lepădat în aşa fel de ei înşişi şi de voile lor, încît să nu se mai deosebească întru nimic de trupul neînsufleţit, sau de materia supusă meşterului; că precum sufletul lucrează în trup ceea ce vrea, trupul nefăcînd nimic împotrivă, şi precum meşterul îşi arată meşteşugul său în materie, nefiind împiedecat întru nimic de ea de la scopul său, aşa învăţătorul să lucreze în învăţăcei ştiinţa virtuţii, fiindu-i cu totul ascultători şi neîmpotrivindu-i-se întru nimic.(1)




Cugetare:

  • Sfîntul Nil ne dă un indiciu care ne poate folosi cînd medităm la cele spirituale. El amintește de „icoana luptei”

  • Adică de modelul, forma, alcătuirea, tiparul în care se desfășoară lupta. Imaginea luptei este sugestivă pentru a înțelege „luptele” duhovnicești si de aceea sfinții părinți se folosesc adesea de trimiteri la atleți (care erau la vremea lor în principal luptători).

  • Acest lucru este facilitat de faptul că întregul nostru trup si activitățile sale poartă încărcătura (și responsabilitatea) simbolismul.

  • Amintesc că simbolul este în ortodoxie un semn care leagă o comunicare între două realități care nu pot transfera altfel cunoaștere și har. 

  • O icoană este un simbol ortodox doar cît timp ortodoxul acceptă faptul ca icoana transmite privitorului sau închinătorului cunoaștere și har.

  • Icoana luptei leagă exprimarea perceptibilă a formelor ei cu energiile (creativitate, acțiune, forță, viteză etc) care produc eficiența ce aduce victoria.

  • Într-o lupta atletică nu va fi victorios acela care execută mișcări măiestrite în gol, fără aplicabilitate și fără a le supune testului concretului ci acela care-și asumă riscul de a suferi în confruntare și care își ia toate măsurile pe care le poate lua pentru a nu fi rănit și dacă este, să treacă peste dureri pînă obține victoria, pe de o parte ascultînd sfaturile antrenorului său, pe de altă parte luîndu-și libertatea de a le adapta situațiilor concrete. Nu va cîștiga atletul lupta executînd înșiruite și aranjamente de procedee în gol fără a ține seama de mișcările oponentului. Cum nu va cîștiga lupta atletul care nu se pregătește din vreme, ignoră cunoștințele transmise despre luptă, tehnică, strategie și tactici. Tot văduvit de victorile va fi și atletul care își imaginează despre luptă că este doar o formalitate în care nu va întîlni vreun disconfort.

  • Iar dacă lupta nu ar fi una sportivă, ci pe viață și pe moarte, miza ar fi imensă.

  • Iar dacă simbolul luptei ne leagă de asceză, de lupta duhovnicească și miza este viața eternă, înțelegem dimensiunea responsabilității sfaturilor spirituale.

  • Asemenea atleților, ortodocșii practicanți au nevoie ca pe de o parte să fie pregătiți de îndrumători care cunosc confruntarea la care le sînt supuși învățăceii și pe de alta este necesar să-și asume asprimile care duc la victoria cerească.

  • Există o convingere distructivă, neortodoxă- aș zice eretică- ce susține că ar trebui să fim senini, anesteziati, pe drumul către virtuți și către împărăție.

  • Iată, sfinții ne învață altceva din propriile lor experiențe victorioase. 

  • Cei care luptă trebuie să-și asume ei responsabilitatea felului în care  au învățat arta virtuților, durerile confruntărilor, curajul de a se ridica și de a o lua din nou la urcuș. 

  • Învățătorul nu trebuie să ducă acestea în locul meu, cortul învățătorului meu- ca cel al lui Moise- este departe de zarva înfruntărilor mele morale, mistice și de idei.

  • O informație minunată stă ascunsă în aceste text: prin ascultarea dinamică și adaptată la concret dar fidelă, învățătorul este prezent în luptele ucenicilor săi. 

  • Învățătorul este ucenicul cuiva căruia fiindu-i fidel îl transmite pînă în lupta ucenicului loial. Așa ajungem de lupta Sfinții Părinți pentru noi în cele întîlnite în viața noastra iar noi nu trebuie sa facem altceva decît să avem curajul să ascultăm doar de ei.

  • Fiindcă ascultînd de sfatul diletanților, amestecînd ascultările nu vom obține decît confuzie, zăpăceală și înfrîngeri spirituale.







_________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 181




vineri, septembrie 23, 2022

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXVIII)

 



40. Pentru ca ceea ce s-a spus să fie mai lămurit, voi dezvălui cele de mai sus cu pilda a două gînduri.

Aceasta va da şi celorlalte crezămînt adevărat. 

Adeseori gîndul curviei vine de la gîndul slavei deşarte şi dă înfăţişări cuviincioase începuturilor căilor ce duc la iad, ascunzînd alunecările primejdioase de mai tîrziu prin care îi duce la temniţele iadului pe cei ce îi urmează fără judecată. 

Întîi acest gînd îl încîntă pe cineva cu preoţia sau cu viaţa sa de monah desăvîrşit, făcînd pe mulţi să vie la el pentru folos; apoi din cuvînt şi faptă îl face să-şi închipuie că şi-a agonisit un nume bun. 

Şi astfel, după ce l-a încercuit îndeajuns cu asemenea cugetări şi l-a atras departe de trezvia naturală, îmbiindu-i întîlnirea cu vreo femeie, aşa zisă cuvioasă, îi duce îndrăznirea conştiinţei spre împlinirea lucrului necurat, tîrîndu-l la cea mai de pe urmă ruşine. 

Cel ce vrea aşa dar să lege cozile, să ia aminte la sfîrşiturile la care vreau să ajungăcele două gînduri, cinstea slavei deşarte şi necinstea curviei, şi cînd le va vedea limpede împotrivindu-se întreolaltă, atunci să creadă că a făcut ca Samson.

Iarăşi, gîndul lăcomiei pîntecelui are ca sfîrşit pe cel al curviei; iar al curviei are ca sfîrşit pe cel al întristării. 

Căci îndată îl iau în primire pe cel biruit de asemenea gînduri, după ce le-a înfăptuit, întristarea şi nemulţumirea. 

Să se gîndească aşa dar cel ce luptă, nu la gustul bun al bucatelor, nici la dulceaţa plăcerii, ci la sfîrşiturile amîndurora. 

Şi cînd îşi va înfăţişa întristarea, care urmează amîndurora, să ştie că le-a legat coadă de coadă şi prin darea la iveală, a nimicit semănăturile celor de alt neam.(1)



Cugetare:

  • Patimile noastre sînt legate unele de celelalte, una favorizează pe cealaltă. 

  • Slava deșartă aduce în viețile noastre o foame de apreciere sau de admirație atît de intensă încît ajunge să fie acceptată ca dorință de iubire. 

  • Cineva poate dori atît de mult aprecierea altcuiva care se bucură de admirația semenilor încît ajunge să creadă că este vorba despre iubire.

  • Romantismul întărește această minciună atribuind iubirii înjunghierile, sacrificiile, frustrările, chinurile neîmplinirii acestei înfometări, de unde literatura și muzica ce gravitează în jurul acestor stări.

  • Pentru a stinge focul acesta ne vom amorți discernămîntul și vom întoarce fața de la valori și convingeri asumîndu-ne curvia. 

  • Ajungem atît de întunecați și de lipsiți de bun simț încît numim curvia iubire sau includem păcatul curviei în condiția existenței iubirii. 

  • Credem că nu ne putem iubi fără curvie, fiindcă, (nu-i așa?) curvia este aceea care apropie oamenii, le confirmă valoare unul pentru celălalt și le dă senzația concretului.

  • Tinerii sînt învățăti de cultura actuală a robiei trupești că nu mai există prietenie și sentimente nobile care să nu fie, de fapt, acea falsă iubire care pornind din îmbolnăvirea slavei deșarte, manifestând foamea admirație să ducă la curvie.

  • De aceea trăim aceasta invazie de ideologie gay. Literatura și filmele sînt reinterpretate, prieteniile dintre două personaje de același sex sînt rescrise ca amor iar curvia dintre acelea este înnobilată ca iubire.

  • Oricine ar mai rămîne fidel ideii că oamenii pot fi prieteni si că se pot iubi fără curvie, fără exploatarea sexulalității celuilalt, fie că sînt de sexe diferite sau același sex, este prezentat ca un monstru care persecută iubirea, un abuzator care zdrobește sub anacronismul și rautatea sa fericirea dată de iubire.

  • Pînă acolo merge înșelarea acesta încît ritualul de înfrățire și de însurațire a fost prezentat în tratate și articole academice ca fiind binecuvîntatarea eroticului și nu binecuvîntarea iubirii de frate sau soră în Hristos.

  • Însă ideologia sexuală nu este proprie diferitelor orientări ci se regăsește peste tot.

  • Iar pentru noi există coordonata clară a îndepărtării de tirania trupului iar curvia, în toate formele ei desfrînate este prezentă între toxinele care otrăvesc sufletul. 

  • Ne învață sfîntul să fim atenți, de îndată ce un păcat începe să se prezinte să știm consecințele și să înțelegem manifestările prin care contaminarea acestuia se răspîndește în sufletul nostru.



__________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 180




Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXVII)

 





39. Aceasta pare că vrea să o arate Scriptura printr-un simbol, cînd zice: „Pămîntul pe care umblaţi se schimbă cu schimbarea popoarelor şi a neamurilor". Căci îndată ce s-a mişcat spre cele potrivnice cel ce are deprinderea virtuţii, s-a mişcat şi aceasta, fiind un pămînt împreună schimbător. De aceea chiar de la început nu trebuie să se lase trecere spre cugetare nălucirilor, care obișnuiesc să vatăme gîndul, precum nu trebuie lăsată cugetarea să coboare în Egipt, căci de acolo este dusă cu sila la Asirieni. Cu alte cuvinte, dacă cugetarea a coborît în întunericul gîndurilor necurate (căci acesta este Egiptul), e dusă la lucru cu sila și fără să vrea de către patimi.  De aceea şi legiuitorul, oprind simbolic pătrunderea plăcerii, a poruncit să fie păzit capul şarpelui, deoarece şi acela pîndeşte călcîiul.(Fac 3, 15)

 Căci scopul aceluia este să împingă pe om la făptuire, la care dacă nu ajunge, nu poate uşor să amestece veninul prin muşcătură. Dar silinţa noastră este să frîngem însăşi prima răsărire a plăcerii (προσβολή), căci aceasta fiind zdrobită, lucrarea va fi slabă. Poate nici Samson n-ar fi aprins semănăturile celor de alt neam, dacă n-ar fi legat cozile vulpilor, întorcîndu-le capetele de laolaltă. (Jud 15, 4 și urm.) Căci cel ce poate înţelege cursa plănuită de gîndurile viclene de la răsărirea lor, trecînd peste începuturi (căci acestea se prefac la intrare că sunt  cuvioase, uneltind să ajungă la ţintă), va vădi din compararea sfîrşiturilor (cozilor) întreolaltă, ticăloşia gîndurilor. Aceasta înseamnă că, legînd coadă de coadă, pune între ele, ca o făclie, judecata care le dă pe față.(1)




Cugetare:

  • Fiu duhovnicesc al marelui propovăduitor și hermeneut care este Sfîntul Ioan Gură de Aur, Sfîntul Nil Ascetul ne învață cum să citim Sfînta Scriptură. 

  • Ne pune cheile în mînă și ne hrănește puterea de a ne folosi de învățăturile biblice într-un mod patristic.

  • Fără să învățăm de la părinții ortodoxie cum să înțelegem Biblia ne rătăcim și ajungem, cum am văzut și auzit de prea multe ori și chiar recent să integrăm idei eretice (mileniarism, adventism, semi-arianism și altele asemenea) în mesajele dorite a fi ortodoxe și cuvioase. 

  • Așadar, ne învață Sf. Nil al Sinaiului că Egiptul este împărăția patimilor, că aceasta funcționează prin înrobire și că libertatea strălucitoare a cugetării dispare în întunericul gîndurilor necurate. 

  • Începutul robiei nu este în legarea picioarelor și a mîinilor ci în datul în mîinile înrobitorilor. Legarea este consecința slăbiciunii de a respinge atacurile ori a indeciziei de a ne asuma disconfortul rezistenței sau a colaborării voite cu promisiunile înrobitorilor.

  • De aceea, făcând apel la Septuaginta (traducerea din ebraică în greacă a Vechiului Testament) sfîntul Nil ne învață că (sămînța diavolului) urmașii lui „păzesc/ pîndesc ” călcîiul neamului omenesc- al urmașilor Evei.

  • A păzi, în româna vorbită de bunii noștri nu înseamnă doar a apăra ci și a privi cu atenție, a preîntîmpina fie un atac (al lupilor- de pildă), fie o evadare (a oilor- să zicem), fie vreo abatere ( o oaie se depărtează) care trebuie sancționată ( trimite boitarul- cîinele de întors- după rătăcită să o „piște” pentru a o obliga să se întoarcă.)

  • Deci neamul omenesc observă cu atenție orice semn că diavolul își scoate capul la vedere în timp ce acela pîndește călcîiul neamului omenesc pentru a exploata orice ocazie în care este așezat oriunde și oricum în distanța lui de atac.

  • Călcîul este contactul cu solul. Călcîiul dictează linia posterioară a poligonului de echilibru, el stabilizează verticalitatea umană. Poziționarea corectă și completă a călcîului pe sol este specifică verticalității, cînd mergem în „patru labe” călcîiul nu mai atinge solul.

  • Înțeparea călcîului este destabilizarea întregii verticalități, aduce dezechilibru.

  • Dar cine este sămînța diavolului? Căci dacă ne este ușor să înțelegem cine vine din sămînța Evei, cine îi sînt urmașii, ne este greu să înțelegem cum s-ar înmulți diavoli prin sămînță. 

  • Diavolii se înmulțesc prin cei care li se înrobesc. Sămînța diavolului este în discipolii săi. Discipolii săi sînt aceia care resping virtuțile și lucrarea lor. Cei pe care îi doare să vadă virtute lucrătoare în societate. Ei sînt sămînța diavolului și cei care păzesc călcîiul altora. 

  • De unde știm? De la Sf. Apostol Ioan: „Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. ” I In, 3,8

  • Tot el scrie cîteva versete mai departe: 

    „ 11 Pentru că aceasta este vestea pe care aţi auzit-o de la început, ca să ne iubim unul pe altul,
        12 Nu precum Cain, care era de la cel viclean şi a ucis pe fratele său. Şi pentru care pricină l-a ucis? Fiindcă faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau drepte.
        13 Nu vă miraţi, fraţilor, dacă lumea vă urăşte.
        14 Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte.
        15 Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică, dăinuitoare în El.
        16 În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi.”

  • După aceasta cunoaștem șerpii din viețile noastre, după ura de semeni, după îndemnurile la dezbinare, după judecata neiertătoare care neagă rugăciunea domnească în al său „și ne iartă nouă...”. 

  •  Șerpii aceștia sînt interioari: gîndurile mele care au această natură, emoțiile mele care mă împing și motivează la așa ceva, vorbele mele care-mi aduc obligația de a le apăra și cînd știu deja că am greșit. Sau pot fi șerpi din afara mea: persoane care par cuvioase dar îndeamnă la ură, alte entități: cărți, site-uri, trusaturi de presă, politicieni și chiar sfătuitori și preoți.

  • Căi aceștia despart, dezbină urăsc și se droghează cu trufia dorinței de a avea dreptate. Despre ei scrie tot apostolul Ioan:
„  Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui.”  avertizîndu-ne „Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă. Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit. ” (I In 2)

  • În următorul capitol ni se spune să:
 „... nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.  
În aceasta să cunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu. Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume.  
Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit pe acei prooroci, căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume. 
Aceia sunt din lume, de aceea grăiesc ca din lume şi lumea îi ascultă.  
Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu ascultă de noi; cine nu este din Dumnezeu nu ascultă de noi.” 

  • Din aceasta cunoaştem Duhul adevărului şi duhul rătăcirii. Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu.”

  • Să observăm că nu sîntem îndemnați să cîștigăm poluaritate între oamenii lumii, despre care spune același Apostol în capitolul 2:
„ Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac”
  • În aceeași cheie de lectură scripturistică, vulpile lui Samson, cu un număr aproape de zilele anului, nu sînt legate la ochi ci la cozi. Însă ele au fost prinse, li s-a luat în seamă toată alcătuirea și au fost legate între ele de cozi laolată cu torțe care au aprins sursa de bunăstare a dușmanilor. 

  • Cel care pîndește înșelăciunea patimilor e ca vînătorul care pîndește vulpea, nu o scapă și prinzînd-o o duce lui Samsonul duhovnicesc care știe de la un capăt la altul cum să strice nutrirea gîndurilor necurate.

  • Și, pentru că am folosit atît de intens epistola Sfîntului  Apostol Ioan închei prin a aminti ca ortodoxia este trăire, deci paza capului șarpelui se face la fiecare respirație prin iubire care trebuie să lumineze neîncetat fiecare gînd, orice vorbă și fiecare faptă:

„ Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul.”



_________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 179


Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXVI)

 




38. De fapt Iacob, spunîndu-le lor că a cucerit Sichemul cu sabie şi arc,(Fac 48, 22) arată că i-a trebuit luptă şi osteneală ca să pună stăpînire pe patimi şi să le ascundă în pământul Sichemului.

 S-ar părea însă că este o oarecare contrazicere între a ascunde zeii în Sichem şi a ţine un idol în ascunziş. 

Căci a ascunde zeii în Sichem, e lucru de laudă; iar a ține un idol în ascunziş, e lucru de ocară. 

De aceea a pecetluit lucrul din urmă cu blestem, zicînd: (Deut 27,15) „Blestemat să fie cel ce va face idol cioplit sau turnat, lucru de mînă de meşter şi urîciune înaintea Domnului şi-l va pune la loc tainic!" 

Şi de fapt nu este acelaşi lucru a ascunde ceva în pămînt pentru totdeauna, şi a-l ţine în ascunziş.

 Căci ceea ce a fost ascuns în pămînt şi nu se mai arată vederii, se şterge cu vremea şi din amintire.

 Dar ceea ce e ţinut în ascunziş, nu e cunoscut de cei din afară, însă e văzut necontenit de cel ce l-a pus acolo. 

Acesta îl are mereu în amintire ca pe un chip cioplit pe care îl poartă în ascuns. Căci tot gîndul urît, care ia formă în cugetare, este o sculptură ascunsă. 

De aceea este ruşine a scoate la arătare asemenea gînduri, dar e primejdios şi de a ţine în ascuns un chip cioplit, precum şi mai primejdios este de a căuta formele dispărute, cugetarea înclinînd cu uşurintă spre patima izgonită şi împlîntînd în pămînt bronzul idolului. Căci deprinderea virtuţii este de aşa fel că se cumpăneşte cu uşurinţă şi într-o parte şi într-alta, aplecîndu-se, dacă nu se poartă de grijă, spre cele potrivnice.(1)




Cugetare:

  • Continuînd în aceeași cheie simbolică, sfîntul ne învață că asprimea dobîndirii liniștirii și a binelui prin asceză, simbolizate de Sichemul cucerit prin luptă grea de Iacov  solicită să nu renunțăm cu ușurință la ceea ce ne deosebește de omul vechi, anume lucrarea virtuților. Apucăturile omului vechi, împatimit trebuie să fie îngropate în trecut, nu ascunse convenabil astfel încît să ne întoarcem la acestea cînd vrem. 

  • Odată ce am lăsat în trecut un eveniment al păcatelor nu este permis să îi păstrăm puterea dezgropîndul prin atenția și frica cu care ne întoarcem în întunericul în care l-am ascuns. 

  • Depășind căderea, recuperîndu-ne din ea, renunțînd la strălucirea și la părutele beneficii ale păcătuirii vom construi lucrarea virtuții, nu vom tot dezgropa idolii împătimirilor noastre.



__________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 178-179


Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXV)

 




37. Un asemenea zid îşi pune şi Moise sieşi,  zicînd Israelienilor: „Ia aminte la tine, să nu cauţi să urmezi lor, după ce au fost stîârpiţi de tine".(Deut 7,2 ) Căci se întâmplă celor ce nu prea au grijă să ia aminte la cugetul lor, după tăierea patimilor, că icoanele vechilor năluciri încep să răsară iarăşi ca nişte vlăstare. Dacă le va da cineva loc să pătrundă treptat în cugetare şi nu le va împiedica intrarea, se vor sălăşlui iarăşi patimile în el, silindu-l să-şi facă vieţuirea o nouă luptă, după biruinţă.

Căci se întîmplă ca  unele dintre patimi, după ce au fost îmblînzite şi învăţate să mănînce iarbă la fel cu boii, să se sălbăticească iarăşi, din negrija celui ce le paşte, şi să-şi recapete cruzimea fiarelor. Ca să nu se întîmple aşa dar aceasta, zice: „să nu cauţi să urmezi lor, după ce au fost nimiciţi de tine", ca nu cumva sufletul, câştigînd deprinderea de a se îndulci cu  asemenea năluciri, să se întoarcă la vechea răutate. Ştiind marele Iacob, că acestea, atunci cînd sunt cugetate şi contemplate neîncetat, vatămă şi mai mult cugetarea, întipărind chipurile cele mai limpezi şi mai vădite ale nălucirilor urîte, ascunde pe zeii străini în Sichem. (Facere 35, 2-4)

Căci osteneala împotriva patimilor le ascunde şi le pierde pe acestea, nu pentru o vreme scurtă, ci „pînă în ziua de azi", adică pentru tot timpul, întrucît „azi" se prelungeşte cu tot timpul, însemnînd totdeauna timpul de faţă. Iar Sichem însemnează luptă, ceea ce arată osteneala împotriva patimilor. De aceea Iacob îi dă Sichemul lui Iosif, ca celui care dintre fraţii săi luptă cu cea mai mare osteneală împotriva patimilor.(1)




Cugetare:

  • Prin referința la Deuteronom, capitolul 7, Sf. Nil Ascetul ne ajută să învățăm cum să folosim simbolurile scripturistice care transformă mesajul istoric al Vechiului Testament în învățătură mereu actualizată. 

  • Să reținem că Părinții:

        * văd în Egipt stăpînirea pe care o fac patimile asupra omului, 

        * robia egipteană este pentru ei, așadar, robia patimilor.,

        * pămîntul făgăduit este sufletul care trebuie eliberat, luat în stăpînire și supus rodniciei eliberării de patimi,

        * neamurile care ocupă țara făgăduită reprezintă mulțimea de păcate care sînt învechite, care se simt îndreptățite să fie acolo și care luptă pentru a nu fi înlăturate.

        * fiicele simbolizează cele subtile, cum ar fi gînduri, vorbe,

        * fiii sînt construcțiile concrete ale făptuirii,

  • Tăria păgînilor din pămîntul dat spre moștenire poporului ales lor depășește cu mult pe cea a acestuia, după cum puterea păcatelor noastre este mai mare decît a simplei voințe de a scăpa de ele.

  • Așa cum Moise promite: „le va da Domnul Dumnezeul tău în mîinile tale şi le vei bate [...]”  așa este și promisiunea făcută Bisericii de Domnul Hristos, că vom învinge patimile.

  • Dar Moise atrage atenția ca, odată învinse, neamurile acelea să fie nimicite din pămîntul care este dat spre moștenire și să nu fie vreo colaborare sau vreo îngăduință: „ … atunci să le nimiceşti, să nu faci cu ele legămînt şi să nu le cruţi.”

  • După cum fiicele păgînilor pot părea frumoase, pot fi atractive și plăcute la însoțire, așa pot fi și patimile iar cînd Moise spune: „Să nu te încuscreşti cu ele: pe fiica ta să nu o dai după fiul lui şi pe fiica lui să nu o iei pentru fiul tău, că vor abate pe fiii tăi de la Mine ca să slujească altor dumnezei, şi se va aprinde asupra voastră mînia Domnului şi curînd te va pierde.”  Hristos ne spune prin Sfîntul Apostol Ioan: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămîne în veac.” (1In 2, 15-17)

  • Unirea dintre fiii unora și fiicele altora duce la fireasca potențialitate a înmulțirii. Nunțile lor ar fi însoțite de bucurie și petrecere, ar promite speranțe dar ele ar aduce în existență noi și sîngeroși închinător ai vechilor zei.

  • Înțelegînd că fiicele simbolizează această fertilitate realizăm că gîndurile și vorbele nu trebuie să fie unite cu păcatele pentru ca gîndurile, vorbele și faptele aduse pe lume de ele să nu fie deturnate spre vechile apucături înrobitoare. Iar pentru că fiii reprezintă lucrările concrete nici faptele nu trebuie să fie unite cu patimile pentru că ceea ce rezultă din aceste uniri sînt mulțime de gînduri, vorbe și fapte închinate altor dumnezei.

  • Spunînd Moise: „Ci să faceţi cu ele aşa: jertfelnicile lor să le stricaţi, stîlpii lor să-i dărîmaţi, dumbrăvile lor să le tăiaţi şi idolii dumnezeilor lor să-i ardeţi cu foc.” ne îndeamnă, în interpretarea patristică, nu doar să nu mai ducem jertfe păcatelor, adică să nu mai păcătuim concret, ci să ardem altarele la care am dus aceste jertfe. Adică să distrugem toate cele care facilitează păcătuirea. 

  • Dacă sînt afectat de patima mîniei, de exemplu, voi distruge orice urmă a vreunei facilitări, ocazii sau cultivări care face vreo legătură cu căderile mele în această patimă. Deci nu doar că mă voi controla și nu voi mai abuza pe cei de lîngă mine prin gînduri dușmănoase, vorbe grele, bătăi și alte fapte asemenea ci voi opri orice apropiere de vreo formă care cultivă violența. 

  • De pildă, dacă obișnuiam să fiu feroce și suduiam fiind la volan cînd vreun șofer îmi tăia calea înseamnă că acea ocazie era altarul pe care jertfeam emoțiile și puterile mele ucigîndu-mi blîndețea. Ca să distrug acest altar pun focul bunăvoinței și cultiv atenția la colegii de trafic astfel încît, tot mai des să intuiesc cînd unul dintre ei simte nevoia de a-mi tăia calea și eu să particip la a-i oferi șansa de a conduce în siguranță pentru mine, el și ceilalți.

  • Așa putem identifica altarele tuturor patimilor:

        1. lăcomia;

        2. curvia;

        3. dorința de a avea;

        4. mînia;

        5. întristarea

        6. lenea;

        7. dorința de a fi lăudați, slăviți;

        8. mîndria.

  • Sî cînd ne pare că este dificil a face acestul lucru, să nimicim cu focul perseverenței jerftfelnicele împătimirilor noastre, să ne amintim că Dumnezeu luptă pentru noi așa cum mărturisește Moise: „Nu cumva să zici în inima ta: Popoarele acestea sunt mai mari la număr decît mine, cum le voi putea izgoni? Să nu te temi de ele [...]  Nu te înspăimânta de ei, că Domnul Dumnezeul tău, Cel din mijlocul tău, este Dumnezeu mare şi minunat.”

  • Iar expresia aceasta: „Domnul Dumnezeul tău, Cel din mijlocul tău [...]” face trimitere la centrul în care trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să se afle.

  •  El stă în centrul vieții noastre, în mijlocul ființei noastre, în miezul nostru. Noi, în popor, ca să facem referire la mijlocul a ceva viu, nu spunem: „centrul copacului” ci „inima lemnului” adică identificăm centrul ființelor cu inima. 

  • Practicanții rugăciunii însoțite de respirație, a rugăciunii inimii, știu realitatea patristică a faptului că: „Cel din mijlocul tău, este Dumnezeu mare şi minunat.”  dar nu ne-o pot explica mai bine decît poate un văzător să explice orbului din naștere cum se vede albastrul cerului.

  • Vederea aceasta, a Dumnezeului nostru mare și minunat în inima existenței noastre nu se poate obtine prin explicații ci numai prin punerea pe scaunel, controlul respirației și chemarea numelui Domnului. 

  • Dar Dumnezeu stă în mijlocul existenței noastre, ca un împărat în mijlocul oștirii, chiar dacă abia îl putem zări, precum oșteanul temător din urma oastei. Și risipește vrăjmașii și pentru cel viteaz din miezul bătăliei si pentru cel speriat la coada trupelor.

  • Dar nu și pentru dezertori și trădători după cum spune proorocul în aceeași cuvîntare: „Să nu mergeţi după alţi dumnezei, după dumnezeii popoarelor, care se vor afla împrejurul vostru ca să nu se aprindă mînia Domnului Dumnezeului tău asupra ta şi să nu te piardă de pe faţa pământului, că Domnul Dumnezeul tău, Care se află în mijlocul tău, este Dumnezeu zelos.”  (Deut 6, 24-15) Cei care-l iubesc pe Dumnezeu nu părăsesc oastea Lui. iar cei care ies din oaste „dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit.” (1 In 2, 19)

  • Încheierea adecvată acestei cugetări este invitația la recitirea capitolului 7 din Deuteronom meditînd în cheia simbolică filocalică. Iar cei care vor mai multă lumină să ia folos și din capitolul 2 din Prima Epistolă Sobornicească a Sf. Ap. Ioan.

  • Fiindcă noi, ortodocșii, așa citim Biblia sub îndrumarea sfinților.




___________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 178



joi, septembrie 22, 2022

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXIV)

 




36. Iată cum îi arată Dumnezeu lui Iezechiel slujba de învăţător, învăţîndu-l ce fel din ce fel să-i facă pe învăţăcei: „Iar tu fiul omului, zice, ia-ţi ţie o cărămidă şi o pune înaintea feţii tale, şi închipuieşte pe ea cetatea Ierusalimului". (Iez 4, 1)      Prin aceasta ne dă să înţelegem că învăţătorul face pe învăţăcel, din lut biserică sfîntă. Bine s-a spus şi cuvîntul: „pune-o înaintea feţii tale", căci îmbunătăţirea învăţăcelului va merge repede de va fi pururea în vederea învăţătorului.

Pentru că înrîurirea neîncetată a pildelor bune întipăreşte chipuri foarte asemănătoare în sufletele care nu sunt prea învîrtoşate şi înăsprite. De aceea au căzut Ghiezi şi Iuda, cel dintîi prin furt, iar cei de-al doilea prin trădare, fiindcă s-au ascuns pe ei de ochii învăţătorului. Dacă ar fi stăruit pe lîngă cei înţelepţi, nu ar fi greşit fiecare dintre ei. Iar că din negrija învăţăceilor îi vine primejdie şi învăţătorului, a arătat Dumnezeu tot acolo prin următoarele cuvinte, zicînd: „Şi vei pune o tablă de fier între tine şi cetate şi va fi zid între tine şi ea". (Iez 4,3)

Căci cel ce nu voieşte să aibă parte de pedeapsa celui fără grijă, după ce l-a făcut din cărămidă cetate trebuie să-i vestească pedepsele care ameninţă pe cei ce cad iarăşi din această stare, ca, făcîndu-se acestea zid, să-l despartă pe cel nevinovat de cel vinovat. Pentru că poruncind aceasta lui Iezechiil, îi zice: „Dacă însă străjerul a văzut sabia venind şi nu a sunat din trâmbiţă şi poporul n-a fost vestit şi va veni sabia şi va ridica viaţa cuiva, acela a fost răpit pentru păcatele lui, dar sîngele lui îl voi cere din mâna străjerului.". (Iez 33, 6 ) (1)




Cugetare:

  • Învățăcelul este modelat precum lutul în mîinile învățătorului, dar nu oricum, ci cu năzuințe superioare, duhovnicești.  În această situație, învățătorul poartă răspunderea creșterii celui învățat. În același timp și ucenicul este avertizat că îl așteaptă căderea dacă nu stă în preajma celui înțelept. 

  • În esență sfîntul ne avertizează să nu ne credem înțelepți și să părăsim înainte de vreme smerenia bineplăcută a ucenicului.

  • De aceea duhovnicul sau învățătorul care nu predă smerenia prin exemplul personal  (se preface că stăpînește lucruri pe care nu le cunoaște profund) este asemenea străjerului care văzînd dușmanul apropiindu-se nu  înștiințează. Atunci sufletele celor căzuți înaintea vrăjmașilor se cer de la acela. Tot așa, duhovnicul, învățătorul, îndrumătorul de orice fel ( terapeut, psiholog, trainer etc)  care nu arată limpede și clar în fapte pericolele căderii se numără între ucigași și vrăjmași.


____________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 177

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXIII)

 



35. Iar dacă cineva, fără să vrea, fiindcă a primit pe unul şi pe al doilea, ar fi silit să conducă şi pe mai mulţi, mai întîi să se probeze pe sine cu de-amănuntul, dacă este de aşa fel că poate învăţa mai bine prin faptă decît prin cuvînt cele ce trebuiesc făcute, înfătişîndu-şi viața sa ca chip al virtuţii celor ce vreau să înveţe.  S-o facă aceasta, ca nu cumva cei ce l-ar copia, dată fiind sluţenia greşelii, să tocească frumuseţea virtuţii. Pe urmă să ştie că trebuie să lupte pentru începători nu mai puţin ca pentru el însuşi. Căci precum pentru el, aşa va da socoteală şi pentru aceia, odată ce a primit să se îngrijească de mîntuirea lor. De aceea şi sfinţii se străduiau să nu lase pe ucenici mai prejos de ei înşişi în virtute, ci din starea dintîi să-i mute la o stare mai bună.

 Astfel Apostolul Pavel l-a făcut pe Onisim din fugar mucenic; Ilie l-a  ăcut pe Elisei din plugar prooroc; Moise l-a împodobit pe Iosua mai mult decît pe toţi, iar Eli l-a arătat pe Samuil mai mare decît pe sine. Căci cu toate că şi sîrguinţa lor însăşi le-a ajutat acestor învăţăcei la dobîndirea virtuţii, dar toată pricina sporirii lor a stat în faptul că au avut parte de învăţători, cari au putut să aprindă scînteia înnăbuşită a rîvnei lor spre o mai mare creştere, făcînd-o să lumineze. Prin aceasta învăţătorii lor s-au făcut gură a lui Dumnezeu, slujind voia Lui între oameni, căci au auzit pe Cel ce zice: „De vei scoate lucru de cinste din cel nevrednic, vei fi ca gura Mea".(1)




Cugetare:

  • Învățarea altora cu privire la cele spirituale, mai ales, se face și prin faptă și prin cuvînt ținînd seama că fiind învățătorul cuiva dai socoteală de ce face acela în urma cuvintelor și faptelor tale.

  • Învățătorul, duhovnicul sfătuitorul, călăuza de conștiință se luptă pentru ca ucenicii săi să-i fie cel puțin pe măsură, dar se străduiește să-i susțină să lumineze prin virtute mai presus decît pe sine.

  • Datorită acestei jertfe a minții și inimii jertfite ascensiunii ucenicilor duhovnicul ori învățătorul ori sfătuitorul bun devin însăși „gura lui Dumnezeu”. Iată, fundamentarea ascultării de duhovnicul încercat.

  • Căci dacă în fii și fiicele trupești punem moștenire trupească: culoarea ochilor, a părului, trăsături și înclinații bune sau mai puțin dorite, în fiii și fiicele duhovnicești punem moștenirea Duhului și însușirile ființei noastre spirituale făcîndu-i, astfel, urmașii noștri.

  • Fiii și fiicele noastre trupești își asumă moștenirea completă doar dacă își asumă și valorile pe care le transmitem prin faptă și cuvînt.


        Îmi binecuvîntez urmașul
        rugîndu-mă lui Dumnezeu
        să-i înzecească și-nsutească
        virtuțile și darul meu
        și tot ce-a fost în mine vrednic
        frumos și sfînt în orice fel,
        să facă Dumnezeu să aibă
        de mii de ori mai vrednic el.

        Dar tot ce-a fost în mine frică
        și slăbiciune și păcat
        să facă Dumnezeu să n-aibă
        urmașul binecuvîntat
        nici lacrimile mele-amare
        nici tristele slăbiri de zel
        nici prietenii înșelătoare
        ca mine-n veci să n-aibă el!

        Ci numai oști biruitoare
        să-ndrume el pentru Hristos
        și numai căi nemuritoare
        să nalțe către mai frumos
        și numai steaguri strălucite
        să fluture spre Dumnezeu
        - așa să-mi binecuvînteze
        Hristos din Cer, urmașul meu!


______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 176-177




luni, februarie 21, 2022

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXII)

 





34. Dar să audă unii ca aceştia pe fericitul Ezechiil, care îi plînge pe cei ce procură mijloace pentru plăcerile altora, şi se potrivesc voilor fiecăruia, îngrămădindu-şi lor pe „vai". 

Căci zice: „Vai de cele ce cos perniţe fermecate pentru subsuori şi fac marame pentru capul celor de orice statură, pentru a vîna sufletele! Au doar vînînd sufletele poporului Meu, vă veţi mîntui sufletele voastre?".(Iez 13, 18) 

La fel şi aceştia, adunîndu-şi cele de trebuinţă din danii şi  îmbrăcîndu-se în veșminte cusute din stofe moi, ruşinează prin vălurile lor pe cei ce trebuie să se roage sau să tîlcuiască Scriptura cu capul descoperit, feminizînd starea bărbătească şi pierzînd suflete pe cari nu trebuia să le omoare.

Ar trebui să asculte aceştia mai ales de Hristos, adevăratul Învăţător, respingînd cu toată puterea slujba de conducere a altora.
 
Căci zice acela către învăţăceii Săi:„Voi însă să nu vă numiţi rabi, că unul este Învăţătorul vostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi.". (Mt 23, 8)

Dacă lui Petru, lui Ioan şi întregii cete a Apostolilor, le-a dat sfatul să stea departe de asemenea lucru şi să se socotească mici pentru asemenea vrednicie, cine va fi acela care să se închipuiască pe sine mai presus de ei şi să se socotească în stare de o vrednicie de la care au fost opriţi aceia? Sau poate, zicîndu-le să nu se cheme Rabi, nu îi opreşte de a fi, ci numai de a se numi?(1)



Cugetare:

  • Vînătorii de suflete sînt dușmanii lui Dumnezeu.

  • Sfătuitorii care se folosesc de slăbiciunile patimilor celor sfătuiți de ei pentru a-i face să se simtă confortabil, sînt asemenea vînătorilor care pun momeală pentru a ucide.

  • Nu este mîntuire pentru acești sfătuitori care nu pot rezista tentației de a-și da alintarea concupiscenței pe față. Unii depun voturi de sărăcie dar umblă îmbrăcați în veșminte al căror preț ar liniști foamea unor orfani ceva timp. Aceste veșminte hrănesc nevoia de a atrage aceeași nevoie care face pe unele dintre femei să fie nefericite cînd cred că nu sînt atrăgătoare și să facă tot posibilul să devină rapitoare- machiaj, ținută, purtare etc. La aceasta se referă sfîntul spunînd că vînătorii de suflete, sfătuitorii iresponsabili, feminizează starea bărbătească.

  • Așadar, mai bine ne este să nu îngăduim ca frații și surorile noastre să ne numească „învățători”, „maeștri”, „rabi” ci doar să ne asumăm realitatea că sîntem frați și surori.

  • Dar asta nu înseamnă că nu putem deveni înțelepți îndeajuns încît să fim în realitate învățători, ci doar că nu trebuie să căutăm a abține un titlu gol.

  • Un preot este părinte duhovnic, altul caută să fie numit duhovnic, are planuri si strategii prin care să atragă pe cît mai mulți care să-l numească așa. Dintre ei, ultimul în realitate este vînător de suflete.



_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 175





luni, februarie 14, 2022

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXI)

 




33. În felul acesta va ajunge şi el însuşi la starea rîvnită şi va călăuzi şi pe cei supuşi, fără greşeală, spre ţinta virtuţii. 

Dar cei mai mulţi, fără să fi făcut nicio osteneală, şi fără să fi izbîndit vreun lucru mic sau mare de-al evlaviei, aleargă la întîmplare în numele ei, dovedind o cumplită lipsă de judecată, odată ce nu socotesc aceasta ca o primejdie. Ei nu numai că nu îngăduie nimănui să-i îndemne la lucru, ci, colindînd prin uliţele strîmte, atrag în jurul lor pe toţi cei ce se nimeresc, făgăduindu-le marea cu sarea, asemenea acelora care îşi tocmesc oameni plătiţi, făcînd cu ei învoieli despre hrană şi îmbrăcăminte. De fapt, cei ce iubesc acest lucru, dorind să apară înconjuraţi de mulţime şi să fie purtaţi pe mîini şi să se înfăţişeze cu toată pompa de care sunt înconjuraţi învăţătorii, îmbrăcaţi în făţărnicie teatrală, dacă vor să nu fie părăsiţi de cei care fac această slujbă, trebuie să le dăruiască multe pentru împlinirea plăcerilor lor şi să fie cu îngăduinţă faţă de poftele lor. Ei trebuie să facă asemenea unui vizitiu care dă frîu liber cailor şi îi lasă pe drumul voilor lor, din care pricină aceştia îl duc prin gropi şi în prăpăstii, poticnindu-se de toate cîte le vin în cale, nefiind nimeni care să-i oprească şi să-i împiedice din pornirea lor fără rînduială.(1)




Cugetare:

  • Acest cap dă pe față slăbiciunea falșilor învățători. 

  • Primul aspect care îi trădează este nevoia de mulțime care să îi bage în seamă.

  • Al doilea este teatralitatea. Le plac manifestările și cuvintele care crează spectacol, dar ei sînt asemenea unor actori care iau pentru un timp limitat trăsăturile personajelor jucate și le fac credibile. Au declarații care zgîrie atenția publică, fie de vreun soi de radicalism, fie - la capătul opus- de vreun soi progresist și libertin. 

  • Astfel vedem preoți care se autopropun ca modele profetice, se așează în fruntea coloanei sfinților aleși de ei după bunul plac, ale căror predici și cuvinte de înțelepciune le selectează cu atenție ca nu cumva să le contrazică opiniile împătimite. 

  • Și dacă în mod natural lucrul acesta ar fi respingător și ar alunga pe cei care ar putea să-i urmeze, în realitate tatăl înșelăciunii îi învață cum să le ofere celor care-i urmăresc ceea ce le îngăduie să se simtă bine în împătimire.

  • Cine are nevoie de slavă de la oameni, asta primește de la învățătorul neluminat, cine are nevoie de senzația că știe adevărul ascuns de alții și-și hrănește importanță de acolo, primește ce cere. Și tot așa.

  • Însă nu doar dintre preoți se adună numărul celor care, nefiind purtați în căile virtuții, înșeală semenii cu slaba învățătură. 

  • Avem aici mireni care se comportă și predică de parcă ar fi autorități ecclesiale. Preoți, călugări, episcopi și patriarhi sînt subiecți ai judecății lor lipsite de vreun angajament ferm în fundamentele exigenței  bisericești. Unii au studii teologice, unii sînt psihologi, psihiatri sau medici dar pot fi și dintre cei cu îndeletniciri practice, lipsite de rafinamentele intelectuale. Toți aceia știu cum să învețe pe alții calea cea ascunsă a asceticii ortodoxe cu condiția să practice ce le place lor și să nu fie întrebați de ascultare și de devoțiunea proprie față de despătimire și față de căutarea virtuții.

  • Cei care sînt profesori, psihologi, psihiatri, și de felurite profesii care se adresează sufletului, emoțiilor, spiritualității și a culturii pot avea tendința de face concesii care să-i facă simpatici și găsesc modalități prin care să facă scăzăminte care-i fac populari. E mai ușor să ispitești semenul să își accepte trăsătura slabă, căderea ori alegerea comodă decît să îl sprijini pe drumul spre vindecare, să îi dai putere și direcție cînd nu are.



_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 175











sâmbătă, februarie 12, 2022

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXX)

 




32. Căci la ce ne şi foloseşte plugăria, cîtă vreme dăinuieşte războiul în ţară şi ne împiedică să ne bucurăm de roadele ei, silindu-ne să dăm belşugul mai degrabă vrăjmaşilor decît celor ce s-au ostenit? 

De aceea poate nu le îngăduie Dumnezeu israelitilor, care luptau încă în pustie cu feluritele popoare, să se ocupe cu plugăria, ca aceasta să nu-i împiedice de la deprinderile războinice. 

Dar după ce vrăjmaşii au ajuns sub mîna lor, îi sfătuiește să se ocupe cu ea, zicînd: „Cînd veţi intra în pămîntul făgăduinței, sădiţi în el tot pomul roditor", (Lev. 19,23) dar înainte de a intra să nu sădiţi. 

Sădirea urmează după intrare.

Şi pe drept cuvînt. 

Căci înainte de desăvîrşire cele sădite nu sunt sigure, mai ales că cei ce vreau să sădească umblă încă încoace şi încolo, după năravul celor nestatornici. 

Pentru că şi în lucrurile evlaviei este o rînduială şi o înşiruire, ca şi în oricare altul, şi trebuie pornit şi în această vieţuire de la început. Cei ce trec cu vederea cele de la început şi sunt atraşi de lucrurile mai plăcute, sunt făcuţi de silă să ţină seama de şirul rînduielii, aşa cum Iacov, atras de frumuseţea Rahilei, nu s-a uitat la slăbiciunea ochilor Liei, dar cu toate acestea nu a putut ocoli osteneala dobîndirii unei asemenea virtuţi, ci a împlinit şi săptămîna ei de ani.

Cel ce vrea să ţină seama de ordinea vieţuirii, trebuie aşadar să nu meargă de la sfîrşit spre început, ci să înainteze dela început spre desăvîrşire.(1)



Cugetare:

  • Urcușul duhovnicesc este o creștere asemănătoare unui proces de limpezire și de dezvoltare sistematică. 

  • În terminologia patristică greacă este ἀνάβασις- anabasis-  iar la sfîrșitul acestei cugetări puteți citi puțin despre frumoasa poveste a verbului „a urca” în limba română 

*   Verbul românesc „a urca” descinde din latinescul orior care înseamnă a se ridica, a apărea, a deveni vizibil și chiar a se naște. Semantica acestui cuvît este legată de apariția cuiva dintr-o vale pe culme, ceea ce confirmă legătura neamului nostru cu natura, dar mai ales are legătură cu posibilitatea de a face contact cu existență cuiva- prin sensurile de a deveni vizibil și a se naște. Deci, urcușul duhovnicesc poate asimila în mod legitim ideea de naștere în cele înalte, de apariție pe culmi.

  • Ca în orice creștere există o succesiune firească a actelor sale. De aceea dacă începutul este marcat de efortul, disconfortul și durerile luptelor, biruința în acestea aduce străduința de a cultiva și îngriji cele cîștigate precum și nevoia de a susține semenii în drumul către același „pămînt al făgăduinței”.

  • Dumnezeu Însuși supraveghează împlinirea acestui parcurs și El este acela care oferă șansa ca noi să nu putem sări etape spre dauna noastră și spre slăbirea liniștirii făgăduite.

  • În viața cotidiană dorul acesta de culmi spirituale se manifestă în diferite forme. 

  • Mă pot simți neîmplinit deși nimic din viață mea nu pare a susține acest sentiment. Mă pot simți incapabil, confuz sau neputincios. Uneori pot crede că nu am  sens și nu-mi pot vedea semnificația. Cum să fiu iubit și cum să iubesc dacă eu cred despre mine că sînt așa? Dar iată că aceste forme sînt modelări ale căutării împlinirii făgăduinței fericirii. Pentru a ajunge în pămîntul făgăduinței e nevoie să înfrunt asprimile călătoriei. Nu m-aș putea motiva să plec la drum dacă locul în care mă aflu mi-ar oferi  fie și o diluție a ceea ce eu cred că este fericire. Confortul acela căldicel mă blochează acolo. Disconfortul acela aspru mă înțeapă și mă împinge să îmi țintesc atenția și să-mi dedic puterile urcușului care mă duce la liniștirea fericită pe care o caut.

  • Mă pot simți neîmplinit pentru că, intuind dimensiunea spirituală, chiar realizez că nu sînt, ceea ce nu înseamnă că împlinirea îmi este cu neputință de atins. Pot simți neputință și confuzie fiindcă am nevoie de limpezimea minții pentru a îngădui Duhului Sfînt să îmi stea sprijin și pentru a discerne ce se întîmplă. Sensul și semnificația mea ca ființă îmi semnalează intens cînd nu le cultiv în direcția veșniciei împlinite în fericire dumnezeiască. 

  • Iar sfîntul Nil Ascetul ne învață că cel care se află în acest urcuș către pămîntul făgăduinței se poate bucura de călătorie, de ascensiune, dar nu de statornicia și neclinitirea serenității virtuților îmblînzite. Iar cel care a dus lupta urcușului binecuvîntat nu mai are neliniștea călătoriei ci statornicia vederii în zări.

  • Cei care nu au dezvoltat în viața lor virtuțile cu limpezime de sesizat nu pot călăuzi pe alții fără a-i tîrî după ei în nestatornicia migratorilor și incertitudinile căilor care nu le sînt îndeajuns de cunoscute.




____________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 175