marți, noiembrie 23, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXVI)

 



28. De aceea vasul de spălat din templu îl ţin boii, iar sfeşnicul s-a turnat întreg şi a fost bătut din ciocan. (Ieș. 25, 36) Sfeşnicul arată că cel ce vrea să lumineze pe alţii, trebuie să fie solid din toate părţile şi să nu aibă nimic uşor sau gol; şi să fie ciocănite afară toate cele de prisos, care nu pot folosi ca pildă a unei vieţi fără prihană, celor ce ar privi. Iar boii de sub vasul de spălat arată că cel ce ia asupra sa o astfel de lucrare, nu trebuie să lepede nimic din cele ce vin asupra lui, ci să poarte şi poverile şi întinăciunile celor mai mici, pînă ce este neprimejdios de a le purta.

Căci desigur dacă vrea să facă curate faptele celor ce vin în preajma lui, e de trebuinţă să primească şi el oarecare întinăciune; de vreme ce şi vasul de spălat, curăţind mîinile celui ce se spală, primeşte însuşi întinăciunea aceluia. Cel ce vorbeşte despre patimi şi-i curăţă pe alţii de astfel de pete, nu poate trece peste ele nemurdărit; căci însăşi amintirea obișnuiește să întineze cugetarea celui ce vorbeşte despre ele. Pentru că chiar dacă nu se întipăresc chipurile lucrurilor urîte în semne săpate mai adînc, totuşi întinează suprafaţa minţii, tulburînd-o prin desfăşurările cuvîntului ca prin nişte culori necurate. 

Povăţuitorul mai trebuie să aibă şi ştiinţă, ca să nu-i fie necunoscută niciuna din uneltirile vrăjmaşilor şi să poată să dea la lumină laturile ascunse ale războiului, celor încredinţaţi lui. În felul acesta, descriindu-le de mai înainte cursele poată să dea la lumină laturile ascunse ale războiului, celor încredinţaţi lui. În felul acesta, descriindu-le de mai înainte cursele vrăjmaşului, le va face biruinţa neostenicioasă şi-i va scoate încununaţi din luptă. Dar e rar un povăţuitor ca acesta şi nu se găseşte uşor.(1)





Cugetare:

  • Aflăm calitațile unui povățuitor. Textul grecesc folosește pentru povațuitor termenul de „conducător” care a dat în cultura ortodoxă cuvîntul egumen (ἡγούμενος) ceea ce nu e un simplu sfătuitor. E un conducător. În limba română, sfat vine din съвѣтъ (sîvietî) care în treducere largă înseamnă ceva propus spre aprobare.

  • Putem sesiza o diferență culturală. Cîte vreme în cultura noastră, sfătuitorul este perceput ca cineva care își spune părerea și e treaba sfătuitului dacă o urmează sau nu, el fiind solicitat să își dea acordul, în cultura bizantină un sfat vine cu răspundere și din partea sfătuitorului acesta devenind astfel conducător spre împlinirea sfatului. Povățuitorul te ajută să dai viață sfatului fiindcă știe despre ce vorbește, are experiență si te poate călăuzi. „Povață” are o etimologie asemănătoare, rădăcina lui lingvistică a dat în varii limbi slave cuvinte care au în ele conceptul de a conduce, a călăuzi.

  • Așadar, povățuitorul trebuie să fie om de știință (επιστήμονα - în textul grecesc), în sensul ca trebuie să acumuleze înțelepciune și experiență, atenție și discernămînt prin implicarea sa în procesul despre care dă sfaturi.

  • De aceea el va avea capacitatea de a înlătura tot ceea ce este în plus, adică incert, nedovedit, neprobat- reprezentat simbolic prin usurătatea și negreala zgurei. Asemenea vasului de ablutiune, povățuitorul preia din necurățiile celor care se curăță cu ajutorul său dar acestea nu-i afectează natura.

  • Acest lucru este ignorat de mulți sfătuitori (profesori, coach, psihologi, psihoterapeuți etc), chiar și unii duhovnici îl uită (uneori voit, fiindcă e mai comod).

  • În cazul duhovnicilor descoperim că ei sînt expuși la viețile noastre. Ceea ce înseamnă că ceea ce ne-a rănit pe noi riscă să îi ranească, sau cel puțin să îi zgîrie și pe ei. Ceea ce ne-a înșelat pe noi, ceea ce ne-a momit pe noi în plăceri are puterea să îi întineze și pe ei. 

  • Duhovnicii noștri nu sînt spectatori și critici de artă invitați la filmul vieții noastre. Ei sînt însoțitorii care calcă în aceeași imală a păcatelor în care călcăm noi, de fiecare dată cînd le povestim căderile noastre și le cerem povață. 

  • Ei ne pot călăuzi fiindu-ne alături doar dacă știu să navigheze, cunosc terenul știu unde au harta scrisă de Sfinții Părinți. Altfel se rătăcesc și ei și devin pierzători și lotri de suflete.

  • Iar după ce este expus la neputințele, căderile și suferințele mele, duhovnicul spovedește pe altul sau pe alta. E scufundat în altă viață.

  • În cîte vieți este încercat duhovnicul meu? De aceea el trebuie să fie ca vasul de curățire ținut pe perechi de boi puternici să nu se răstoarne, căci nu ar mai putea curăți, să fie lipsit de zgura neștiinței, a teologiilor născocite și nu trăite și a pseudoștiinței fiindcă aceasta ar întuneca sfeșnicul și l-ar crăpa pînă nu ar mai putea ține lumina.

  • E bine să înțelegem că atunci cînd  sfătuim ne asumăm un rol încărcat de răspundere. Dacă sfatul este primit devenim povațuitori, călăuzitori, conducem pe cei sfătuiți. Acest rol este mistic fiindcă permite accesul la concepte (care generează valori, ce produc atitudini, de unde izvorăsc faptele). E un substitut de duhovnice. Dar dacă duhovnicului i s-a dat armură prin hirotonie și hartă prin ascultarea de Părinții patristici, ceilalți trebuie să fim precauți și doar ascultarea de conceptele și valorile exprimate în învățăturile Părinților pot constitui harta care ne ajută să nu o luăm razna.



_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 172-173




luni, noiembrie 22, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXV)

 




26. Astfel şi Nahaș Amonitul, (1 Regi 11,1) care se tălmăceşte şarpe, ameninţă pe Israel cel străvăzător să-i scoată tot ochiul drept, ca să nu mai aibă nicio înţelegere dreaptă, care să-l călăuzească la fapta dreaptă. 

El ştia că înţelegerea este pricina marii înaintări a celor ce vin de la contemplaţie la viaţa practică. Căci unii ca aceştia săvîrşesc fără greşeală ceea ce văd mai înainte, prin ochii pătrunzători ai cunoştinţei.

Iar că e propriu oamenilor uşuratici, care n-au de la ei înşişi nici un folos, să ia asupra lor uşor conducerea altora, e vădit şi din experienţă. Căci nu s-ar îndemna cineva, care a gustat liniştea şi a început cît de cît să se ocupe cu contemplaţia, să-şi lege mintea de grijile celor trupeşti, desfăcînd-o de la cunoştinţă şi trăgînd-o spre lucrurile pămînteşti, odată ce se află în cele înalte.

Lucrul acesta e şi mai vădit din acea pildă, aşa de vestită, pe care le-a spus-o Iotam sichemiţilor, zicînd:

„Au plecat odată copacii pădurii să-şi ungă peste ei împărat. Şi au zis către viţă: vino şi împărăteşte peste noi. Şi a zis viţa: Lăsa-voi eu, oare, rodul meu cel bun, pe care l-a slăvit Dumnezeu şi oamenii, ca să merg să stăpînesc peste copaci"? De asemenea n-a primit nici smochinul pentru dulceaţa lui, nici măslinul pentru uleiul lui. 

Mărăcinele însă, lemn neroditor şi spinos, a primit stăpînirea, o stăpînire care nu avea nici în ea şi nu afla nici în copacii supuşi, nimic care să o facă plăcută.

Căci pilda spune nu de copacii Raiului, ci de ai pădurii, că au lipsă de conducere. Astfel precum vița, smochinul şi măslinul n-au primit să stăpînească peste copacii pădurii, bucurîndu-se mai mult de rodul lor decît de cinstea domniei, tot aşa cei ce văd în ei vreun rod al virtuţii şi simt folosul lui, chiar dacă îi vor sili mulţi la această domnie, nu primesc, preţuind mai mult folosul lor decît conducerea altora.



27. Iar blestemul, pe care l-a vestit în parabolă mărăcinele copacilor, vine şi asupra oamenilor care fac la fel cu aceia. 

„Căci sau va ieşi, zice Scriptura, foc din mărăcine şi va mistui copacii pădurii, sau va ieşi din copaci şi va mistui mărăcinele".

Aşa şi între oameni, odată ce s-au făcut învoieli nefolositoare, neapărat va urma o primejdie, atît pentru cei ce s-au supus unui învăţător neîncercat, cît şi pentru cei ce au primit stăpînirea în urma neatenţiei ucenicilor. 

De fapt neiscusinţa învăţătorului pierde pe învăţăcei. Iar negrija învăţăceilor aduce primejdie învăţătorului, mai ales cînd la neştiinţa aceluia se adaugă trîndăvia lor. 

Căci nici învăţătorul nu trebuie să uite ceva din cele ce ajută la îndreptarea supuşilor, nici învăţăceii nu trebuie să treacă cu vederea ceva din poruncile şi sfaturile învăţătorului.

Pentru că e lucru grav şi primejdios, atît neascultarea acelora, cît şi trecerea greşelilor cu vederea din partea acestuia. Să nu creadă învăţătorul că slujba lui este prilej de odihnă şi de desfătare. Căci dintre toate lucrurile cel mai ostenitor este să conduci sufletele. 

Cei ce stăpînesc peste animalele necuvîntătoare, nu au nici o împotrivire din partea turmelor şi de aceea lucrul lor merge de cele mai multe ori bine. Dar celor ce sunt puşi peste oameni, felurimea năravurilor şi viclenia gîndurilor le face foarte grea conducerea, şi cei ce o primesc trebue să se pregătească pentru o luptă obositoare.

Ei trebuie să îndure fără supărare scăderile tuturor, iar datoriile neîmplinite din pricina neştiinţei  să le cunoască cu îndelungă răbdare.(1)



Cugetare:

  • Adesea simțim deficiențele noastre duhovnicești. Și cînd ne dor căutăm soluții.

  • Desigur soluția simplă este să trăim clipă de clipă cu dorință de a asculta de Părinții Bisericii adică să le cercetăm învățăturile, să medităm la ele, să facem corelații, să punem în practică și să ne ținem de rînduiala de viață filocalică.

  • Fără compromisuri și soluții izovrîte din întunericul minților noastre împătimite.

  • În pilda amintită, copacii neroditori ai pădurii, nu pomii cu roadă, nu via încărcată simt nevoia să scape de dezordinea produsă de nerodirea lor și tot ce pot este să caute a se organiza (fără a se schimba ontologic) într-un sistem ierarhic.

  • Dar acest sistem nu este fundamentat pe rodire ci pe voința de a găsi forme exterioare și prestigiu.

  • De aceea nu reușesc să convingă nici un purtător de rod cu doar un mărăcine a cărui constituție fragilă și ușor inflamabilă duce la probabilitatea aprinderii pădurii.

  • Uneori simțim deficiențele noastre duhovnicești. Și cînd ne dor ne organizăm în forme exterioare și aducătoare de prestigiu lumesc. Comitete, comisii, organizații, caritate etc.

  • Dar pentru formarea unei comunități e necesară exprimarea practică și explicită a acordului că trăirea virtuților, cultivarea roadelor duhovnicești este liantul comunitar.

  • Noi ne îmbibăm în Sîngele și Trupul Potirului nu ne organizăm în jurul acestuia. 

  • Nu există comunitate filocalică fără atenția neslăbită asupra pazei gîndurilor, cuvintelor și a faptelor.

  • Nu pot fi și roditor și mărăcine.

  • Mărăcinele dă foc din cauza uscăciunii sale lipsite de viață și a slăbiciunii alcătuirii lui iar rodul dă viață.

  • Nu pot să fiu și ortodox (darămite filocalic) și chefliu în posturi, băutor de alcool, înfulecător de mîncăruri alese și ascultător de muzică împătimitoare.

  • Nu pot fi ortodox în timp ce mintea mea se organizează sub mărăcini cochetînd cu idei care își propun să dizolve valorile morale ortodoxe doar fiindcă mi se pare că sînt deschis la minte și îmi aduce un fermecător prestigiu să favorizez ideologii ale păcatului.

  • Astfel mintea mea devine pădure condusă de mărăcine.

  • În consecință este evident că o minte de acest fel se simte bine doar alături de minți asemănătoare si laolată nu pot decît să proiecteze între ele ceea ce ascund în umbra gîndirii lor: nerodire condusă de mărăcinele aducător de foc și distrugere.



_________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 171-172






vineri, noiembrie 19, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXIV)

 



25. Fiindcă atunci cînd socotesc că e uşor să poruncească cu cuvîntul, deşi sunt grele cele poruncite, dar nu se încumetă să înveţe cu fapta, ei fac vădit tuturor scopul lor, că îşi însuşesc adică această conducere nu străduindu-se să le fie de folos celor ce vin la ei, ci ca să-şi împlinească propria plăcere. 

Înveţe cei ce vreau, de la Abimelec şi Ghedeon, că nu cuvîntul, ci fapta duce pe începători la imitare. Cel dintîi, adunînd o sarcină de lemne, după ce a purtat-o, a zis: „Faceţi şi voi în felul în care m-aţi văzut pe mine".(Jud 9,48) Iar celalalt, învăţîndu-i să facă o treabă ostăşească şi făcînd însuşi întîi acest lucru, a zis: „Să vă uitaţi la mine şi aşa să faceţi". (Jud 7,17)

De asemenea Apostolul zice: „Trebuinţelor mele şi ale celor ce sunt cu mine au slujit mîinile acestea". (FA 20,34)

Dar însuşi Domnul făcînd şi apoi învăţînd, pe cine nu îl convinge să socotească mai vrednică de crezare învăţătura cu fapta, decît pe cea prin cuvinte? Aceia însă închid ochii la aceste pilde şi poruncesc cu îngîmfare cele ce sunt de făcut.

Iar cînd par să ştie ceva despre acestea, din auz, ei sunt asemenea păstorilor mustraţi de Prooroc pentru neiscusinţă, care poartă sabia la braţ şi de aceea, după ce îşi taie braţul, îşi scot şi ochiul lor drept.(Zah 11, 17 ) Căci nepurtînd grijă de fapta dreaptă, din pricina nedestoiniciei, aceasta stinge, deodată cu încetarea ei, şi lumina vederii (contemplaţiei).(1)




Cugetare:

  • Sfinții Părtinți ne învață să nu dăm sfaturi pe care să nu le îndeplinim noi.

  • O asemenea trăsătură da pe față necurăția motivației noastre. Putem cunoaște sfătuitorii vicioși, setoși după mărire și după plăcerea care o extrag din poziția de conducere după incapacitatea de a ține ei înșiși rînduială.

  • Cuvintele sînt importante, dar fără susținerea faptelor nu produc acea forță care-i inspiră pe semeni la imitare, la acțiune.

  • Este de reținut:

               #Puterea contemplativă este lepădată de iubitorul de plăcere a puterii de conducere.

               #Faptele lipsite de contemplație se vestejesc.

              #Cei care mînuiesc sabia conducerii cu stîngăcie și în loc să o țină la șold, în teacă, o flutură, își taie brațul drept adică puterea făptuirii și își scot și ochiul drept- puterea cugetării corecte.


________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 170-171



luni, septembrie 06, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXIII)

 



24. Căci trebuie mai întîi să se lupte cu patimile şi cu multă trezvie să-şi întipărească în memorie cele întîmplate în cursul luptei, ca apoi, pe baza celor ce li s-au întîmplat lor, să înveţe pe alţii cele ale luptei şi să le facă biruinţa mai uşoară, zugrăvindu-le de mai înainte cursul şi meşteşugul războiului. 

Fiindcă sunt unii care au biruit patimile prin marea lor asprime în vieţuire, dar nu cunosc meşteşugul biruinţei, deoarece, războindu-se ca într-o luptă de noapte, n-au urmat legilor războiului, nici nu şi-au îndreptat mintea cu de-amănuntul spre cursele vrăjmaşilor. 

Aceasta a făcut-o simbolic şi Iisus al lui Navi, care, după ce a trecut oastea Iordanul în vremea nopţii, a poruncit să se scoată pietre din mijlocul rîului şi să le zidească afară de rîu şi să scrie pe ele cum au trecut Iordanul. (Iosua, 4) El a dat să se înţeleagă prin aceasta că trebuie scoase la arătare gîndurile adînci ale vieţuirii pătimaşe şi ţintuite ca pe un stîlp în văzul altora, spre a nu se ascunde cunoştinţa pe care ar putea-o lua şi alţii. 

În felul acesta va fi cu putinţă ca nu numai trecutul să cunoască chipul în care s-a făcut trecerea, ci şi cei ce se hotăresc la acelaşi lucru să-şi facă trecerea uşoară, şi experienţa unora să fie spre învăţătura altora. 

Dar acestea nu le văd aceia, nici nu ascultă de alţii care li le spun. 

Vrînd să aibă numai ei cunoştinţa, poruncesc fraţilor slujbe de rob, de parcă ar fi cumpăraţi pe bani, punînd toată slava lor în a sta în fruntea mai multora. Este o adevărată întrecere între ei, fiecare luptînd să nu poarte în convoi după el un număr mai mic de robi, ca ceilalţi, dovedind astfel o stare sufletească mai de grabă de cîrciumari, decît de învăţători.(1)


Cugetare:

  • Aici vedem fundamentele Sfintei Tradiții a Părinților.

  • Întîi s-au luptat Părinții cu patimile și le-au învins. 

  • Dar pe cînd au făcut aceasta ei au au avut două obiective:

1. să fie biruitori asupra patimilor (există o nuanță la care putem medita: Hristos este biruitor asupra păcatului, a făcut aceasta pentru noi. Deci cum de noi trebuie să luptăm cu patimile? Pentru răspuns va trebui să detaliem odată cuvîntul „patima”).

2. să fie în trezvie pentru a reține detaliile luptei, sentimentele, emoțiile, mecanismele implicate în această luptă. (trezvia este starea de luare aminte la cele ce se petrec în interiorul nostru o atenție nestrămutată și neadormită a noi înșine. La noi cuvîntul este format din slavona bisericească cu aportul limbii bulgare vechi  și implică starea de a nu fi îmbătat, a avea mintea limpede, a simți corect realitatea. A fi treaz vine în limba română din același cuvînt. Este firesc să bănuim o relație strînsă între această construcție și ascetică fiindcă altfel ar fi fost mult mai la îndemînă să se construiască un cuvînt pentru trezirea din somn din slavonescul buditi -  sau din latinescul expergo)

  • Analogiile cu războiul par adesea neadecvate fiindcă (nu-i așa?) noi creștinii urîm războiul si uciderea. 

  • Însă ținînd seama  de importanța simbolisticii în ortodoxie realizăm că înțelesul războiului este legat de impunerea unei voințe, a unei conduceri, asupra unei alteia. Războiul este procesul prin care se obține un nou statut, o noua legiuire, un alt stăpîn.

  • Prin război se urmărește distrugerea vechiului statut și înlocuirea lui cu un altul în urma eșecului încercărilor de a produce acest proces de bunăvoie.

  • Războiul nevăzut face același lucru. Cînd imboldurile trupești și lumești nu se supun de bunăvoie ele sînt tinta luptelor menite a impune stăpînirea Duhului în trup și în lume.

  • Cineva poate duce un război la biruință, dar dacă nu are ca obiectiv să observe cum a ajuns să fie biruitor și să transmită această cunoaștere celor apropiați sau urmașilor săi, biruința aceasta are semnificație doar pentru acela și exista pericolul cert ca urmașii săi să nu poată fi biruitori.

  • Imaginați-vă ce înseamnă ca cineva să ducă un război fără să asculte de cunoștințele celor care au fost biruitori în multe războaie similare și ce înseamnă ca unul ca acesta să sfătuiască pe alții cum să lupte în război împotriva unor vrăjmași veterani, încercați, perseverenți și disciplinați.

  • De aceea nu prididim să avertizăm: orice sfătuitori care nu arată roadele luptei și nu posedă înțelepciunea de a ști cum să transmită cunoașterea luptei (gnoza cea înaltă) sînt ei înșiși vrăjmași care-i duc la distrugere pe cei înșelați.

  • Episodul biblic invocat, în care Iosua Navi pune ca fiecărei seminții să scoată din rîu cîte o piatră și să-și scrie experiența minunii trecerii rîului cu chivotul este actul simbolic al accesului la cele profunde, interioare, ascunse a celor trecuți prin experiența mistică a ocrotirii lui Dumnezeu.

  • E important să ne amintim că Părinții ne învață cum să înțelegem Sfînta Scriptură. De aceea noi nu citim Biblia ca protestanții și neoprotestanții, după puterea de înțelegere și cultura individuală, ci ne lăsăm purtați de Părinți și de conținuturile liturgice înspre Înțeles.

  • Așadar, apa este simbol al curățirii. Uneori al distrugerii impuse magnitudinea necurăției (vezi istorisirea biblică a potopului).

  • În același timp, apa este în scripturi o barieră, refuzul accesului, pericolul înecului.

  • Înecul se produce prin incapacitatea de a respira.

  • Aerul, substanța care este fundamentul respirației e aproape de imaterialitate, motiv pentru care Părinții folosesc adesea cuvîntul duh (pneuma) și aer (ἀήρ) în mod interschimbabil. 

  • Așadar, în drum spre Ierihon, Iosua Navi primește porunca de la Dumnezeu de a trece Iordanul spre Ierihon.

  • Dar Iordanul este de netrecut în felul obișnuit si Dumnezeu rînduiește ca trecerea să se facă urmînd Chivotului Legii si preoților care îl poartă.

  • Urmînd poruncii poporul ales este trăitorul unei minuni similare trecerii Mării Roșii: apa din jos de chivot se scurge, ce din sus de el se oprește ca într-un zid imens.

  • Preoților chivotului nici nu li se udă picioarele. Poporul trece si în timpul desfășurării acestei minuni în care Dumnezeu ocrotește de înec și distrugere se culeg cele douăsprezece pietre mari (după numărul semințiilor alese) din albia secată.

  • Înțelesul simbolic (care nu aduce atingere înțelesului istoric) este că în lupta de a devenii moștenitorii promisiunii dumnezeiești este necesar să:

- conlucrăm cu Dumnezeu - Iosua spune: „ Sfinţiţi-vă pentru dimineaţă, căci mâine are să facă Domnul minuni între voi” - biruința mistică este precedată de rînduială. „sfințiți-vă” e scris în ebraică kadash- קָדַשׁ care implică o separare, o punere deoparte pentru cele sfinte, neamestecul cu cele care nu sînt dedicate sacrului.

- urmăm celor sfinte purtate de cei consacrați - preoții;

- lăsăm să treacă, să se îndepărteze în jos (jos= uitare, lumesc, iad, sus= pomenire, ceresc, rai) pericolele  mistice trecute de noi;

- ținem seama de pericolele oprite de zidul nevăzut (transparent) al lui Dumnezeu conștienți de ocrotirea lui dar fără ca amenințarea puhoiului să ne oprească din trecere. Pocăința este așa, nu păstrăm ceea ce a fost, acceptăm faptul că au trecut dar nu le uităm urmele (albia rămîne săpată de rîu) în timp de ținem seama de amenințarea celor posibile dar avînd încredere în Dumnezeu și știind ca El este ocrotitorul ne facem partea noastră și traversăm de partea promisiunilor cerești. Această trecere este actul final al despătimirii dar nu reprezinta luarea în stăpînire a stării luminate, a pămîntului promis.

- înscriem statornic pe cele mai profunde, mai ascunse și mai grele alcătuiri interioare felul acestei biruințe precum au scris pe bolovani mari cele douăsprezece seminții. Apoi acestea sînt purtate dincolo și devin semne vizibile ale celor ascunse în profund. Aceste pietre mari nu reprezintă în sine păcate ci sînt noimele (noemele) sau gîndurile care în sine sînt amorale dar pot fi (și au fost) potopite de împătimire.

  • Citind cele anterioare este posibil să gîndim că sînt făcute cu referință exclusivă la preoți, profesori, psihoterapeuți, psihologi, formatori etc. Dar ele, veți vedea în cele care urmează, au aplicabilitate în viețile tuturor. 

  • Adesea ne însușim o poziție sfătoasă sau chiar de lider de opinie.
     
  • Mai mult, încărcăm această poziție cu emoționalitate ceea ce accentuează orbirea și ne împinge spre agravarea greșelii.
     
  • Pe măsură ce insistăm în a fi sfătoși dincolo de competențele și de autenticitatea trăirii noastre căutăm cu încăpățînare argumente care să ne întărească păcătuirea și așa ne împătimim.

  • Chiar și în timpul acestei escaladări de la păcat la patimă ne-am putea opri dacă am trăi simplu și caile de expunere ar fi tot simple: familia, vecinii, colegii satul etc.

  • Dar noi cultivăm căi de expunere largi și multiple, ne imaginăm că dăm forță discursului nostru dacă îl facem popular peste limitele naturale și simple. 

  • În cea mai mare parte a istoriei noastre, de fapt în toată istoria omenirii cu excepția anilor de după 1990, în afară de vedete ceilalți erau auziți în detaliu doar de familie, prieteni vecini și de comunități relativ mici și această expunere era marcată de interactivitate directă și imediată. 

  • Nu sîntem adaptați la responsabilitatea comunicării către un număr uriaș de persoane. Nu ne descurcăm emoțional și cognitiv cu aceste dimensiuni și atunci ne oribim cu fele de fel de convingeri prefabricate pe baza a ceea ce ne dorim despre noi înșine.

  • Nu erau mulți care puteau emite o ideea care să rămînă peste ani accesibilă pentru mii de persoane, darămite sute de mii ori milioane. 

  • Azi, un adolescent poate avea sute de mii de abonați pe vreun canal de comunicare față de care își asumă un conținut și un mod de abordare. 

  • Din acest tip de expunere nu poți da înapoi după ce greșești. Nu fără un cost foarte dureros care nu este necesar pocăinței, e în plus.

  • Dacă ai cîteva asemenea platforme de expunere (facebook, instagram, snapshot, tik-tok etc sau grupuri whatsapp. telegram și altele asemenea)  crești incomensurabil presiunea socială asupra ta și nu ai altă opțiune decît a fi consecvent în păcatul proorocului și învățătorului mincinos.

  • Așadar sfătoșenia este o atitudine care trebuie bine ținută în control fiindcă ea înrobește pe sfătos.



______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 169-170










vineri, septembrie 03, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXII)

 



23. Căci dacă nimic nu l-a cruţat pe Eli de mînia lui Dumnezeu, (I Regi, 3, 12 și urm.) nici bătrîneţea cinstită, nici vechea îndrăznire, nici cinstea preoţească, fiindcă n-a purtat grijă de îndreptarea fiilor săi, cum vor scăpa acum de o asemenea mînie cei ce nu se bucură la Dumnezeu nici de încrederea datorită vechilor fapte şi nu cunosc nici chipul păcatului sau calea îndreptării, ci s-au apucat neîncercaţi de un lucru aşa de înfricoşător, numai pentru dragostea de slavă. 

De aceea mustrînd Domnul pe farisei, le zice: 

„Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că înconjuraţi marea şi pămîntul, ca să faceţi un prozelit, şi cînd îl aflaţi, îl faceţi pe el fiul gheenei, îndoit decît voi" (Mt 23, 15)

Căci de fapt prin înfruntarea acelora îi mustră pe cei ce vor fi stăpîniţi pe urmă de aceleaşi greşeli, ca, luînd aminte la acel „vai", să-şi înfrîneze pofta lor necuvenită după slava de la oameni, dîndu-şi seama că ameninţarea lor este mai înfricoşătoare. Ruşineze-i pe aceştia şi Iov, (Iov, 1, 1-2)  fie ca să aibă aceeaşi grijă de cei supuşi ca şi acela, fie ca să renunţe la o astfel de supraveghere,  deoarece nu ştiu să facă aceleaşi lucruri ca şi acela şi nu voiesc să depună aceeaşi străduinţă pentru cei de sub grija lor. 

Căci dacă acela, voind ca fiii săi să fie curaţi şi de întinăciunile din cuget, aducea în fiecare zi jertfe pentru ei, zicînd: 

„Se poate ca fiii mei să fi cugetat în inima lor rele împotriva lui Dumnezeu", (Iov 1, 5) cum îndrăznesc aceştia, care nu pot deosebi nici măcar păcatele văzute, pentru că praful din lupta cu patimile întunecă încă judecata lor, să ia asupra lor supravegherea altora, şi cum primesc să  tămăduiască pe alţii, pînă ce nu şi-au tămăduit încă patimile lor şi încă nu pot, pe temeiul biruinței lor, să-i călăuzească pe alţii de asemenea la biruinţă?(1)



Cugetare:

  • Din capul 23 putem înțelege responsabilitatea duhovnicului sau a oricărui alt tip de îndrumător moral.

  • Oricît de drept e Eli și oricîtă slujire dreaptă a făcut, pentru simplul fapt că nu a gășit modul în care să-și îndrume fii ca să-l asculte a produs cădere nu doar a sa, ci a casei sale.

  • A avut o încercare de ale spune cît este de grav, dar nu a mai făcut nimic pentru a opri abuzurile pe care le făceau fiii săi.

  • Sfîntul Nil ne prezinta o perspectivă sumbră asupra situației celor care nu doar că nu îndrumă eficient și corect ci pe deasupra mai le lipsește autenticitatea trăirii morale.

  • Cel care a acceptat să aibe în grijă sufletele altora are responsabilitatea de a acționa pentru îmbunătățire. El nu este chemat să aducă un discurs neutru, care-l ferește de confruntarea cu patimile celui încredințat lui, ci să își asume coerență dintre viața sa și măsurile prin care îi  îndreaptă pe ceilalți.

  • În ortodoxia patristică avem dureroasa cunoaștere a micimii noastre morale și a slăbiciunii minții noastre împătimite, de aceea vedem ca unică soluție îndreptarea spre învățăturile Părinților. Astfel ucenicii celui care gîndește și acționează așa devin ucenicii Părinților iar el este unul dintre frați, nimic mai mult. Sub acoperișul sfinților acesta crește, se curăță și se luminează  împreună cu frații și surorile sale. 

  • Așa înlătură posibilitatea de a deveni un impostor a cărui incompetență și nesinceritate distruge vieți.

  • În fața lui Dumnezeu acela devine părintele celor care-i caută ajutorul pe măsură ce se menține cu perseverență și neabătut de la lucrările de îndreptare a copiilor săi atît pentru abaterile știute cît și pentru cele neștiute.

  • „S-ar putea ca fiii mei să fi cugetat în inima lor rele împotriva lui Dumnezeu” este gîndul care împinge părintele să postească alături sau chiar în locul ucenicilor care nu sînt dispuși să asculte, să se roage pentru fiecare în parte, să aducă pomeniri la altare după numărul lor să țină rînduială și priveghere pentru a-i sfinți.

  • Aceste acte, punerea sub ascultarea Părinților și rînduielile asumate pentru cele știute și neștiute îl transformă pe acela în îndrumător (părinte, terapeut, sfătuitor) și pe cei îndrumați în ucenici.

  • Altfel, impostura distruge un număr neștiut de vieți.

  • În aceste vremuri avem datoria de a ne folosi darurile noastre pentru a îngrădi impostura altfel Cel ce ne-a făcut daruri mari și cerești coboară asupra noastră urgia nerecunoștiinței noastre care ne va dizolva cum s-a risipit casa lui Eli.

  • Dacă știm ceea ce ar putea să îndrepte lumea și tăcem, nu sîntem următori sfinților ci facilitînd impostura proorocilor mincinoși, lăsînd răul patimilor nestingherit și ascunzîndu-ne după o părută deschidere intelectuală și eleganță morală cultivăm răul.



_____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 168-169






miercuri, septembrie 01, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXI)

 



22. Tot meşteşugul are nevoie de timp şi de învăţătură multă, pentru a fi dobîndit. Numai meşteşugul meşteşugurilor (arta artelor) se practică fără învăţătură. N-ar îndrăzni să se apuce de lucrarea pămîntului vreunul neiscusit, nici de lucrurile medicinii vreunul neînvăţat. 

Cel din urmă s-ar face de ruşine prin faptul că nu poate folosi cu nimic pe cei ce suferă, ba le face boala şi mai grea; iar cel dintîi, prin faptul că face pămîntul cel mai bun, înţelenit şi părăginit. Numai de evlavie îndrăznesc să se apuce toţi neisprăviţii, ca de ceva ce e mai uşor ca toate; şi mulţi socotesc lucrul cel mai greu de izbîndit, ca pe cel mai uşor; şi ceea ce însuşi Pavel spune că încă nu a primit (Filip. 3, 13), susţin că cunosc cu de-amănuntul cei ce nu ştiu nici măcar că nu cunosc. De aceea a ajuns dispreţuită viața monahală şi cei ce se îndeletnicesc cu ea sunt luaţi în rîs de toţi. Căci cine nu va rîde de cel care ieri ducea apă în crîşmă, văzîndu-l azi ca învăţător al virtuţii, purtat în alai de învăţăcei, şi de cel care de abia azi dimineaţă s-a retras din ticăloşiile vieţii de oraş, ca mai pe seară să umble prin toată piaţa cu mulţime de ucenici după el? Dacă aceştia ar fi fost convinşi că se cere mare osteneală ca să aduci pe alţii la evlavie, şi ar fi cunoscut primejdia cu care e împreunat acest lucru, ar fi renunţat la el, ca la unul care întrece puterile lor. Dar cîtă vreme nu-şi dau seama de aceasta şi socotesc că e lucru de slavă să stea în fruntea altora, se rostogolesc cu uşurinţă în această prăpastie şi cred că este uşor să se arunce în cuptorul aprins, stîrnind rîsul celor ce le cunosc viața de ieri şi mînia lui Dumnezeu, pentru această îndrăzneală necugetată.(1)



Cugetare:

  • Ni se pare firesc ca în ce privește lucrurile materiale să alegem cu grijă pe mîinile cui le încredințăm. 

  • Doar cineva nesăbuit ar da unui oarecare cheile mașinii pentru a-i regla frînele. Este evident un pericol ca cineva care nu posedă cunoașterea sistemelor de frînare să primească acces la ele.

  • Și totuși, la urma urmei avem de a face cu reguli relativ simple de mecanică și de hidraulică. 

  • Să ne imaginăm, însă, la ce dezastru se poate ajunge dacă îngăduim cuiva nepriceput să „meșterească” mecanismele emoționale, conceptele, valorile și atitudinile.

  • Lucrarea evlaviei este importantă și complexă. Este supusă echilibrului desăvîrșit fiindcă este o potecă îngustă, cum spune chiar Mîntuitorul (Mt 7,14).

  • Pe lîngă ea, în dreapta și în stînga, stau întinse mîinile lacome ale proorocilor mincinoși (Mt 7, 15) - acei „sfătuitori”, „mărturisitori” și „învățători” despre care aminteam mai sus.

  • Fie că sînt dezechilibrați din spațiul religios - pietiști și fundamentaliști - adică ne trag de pe potecă în prăpastia din dreapta, fie că sînt libertini, necredincioși, păgîni - adică ne trag de pe potecă în prăpastia din stînga, toți pot fi recunoscuți după incoerența vieții, lipsa descendenței ascultării duhovnicești, neadecvarea cu valorile patristice și lipsa roadelor spirituale.

  • De aceea cuvintele Mîntuitorului sînt pe cît de limpezi în acest context, pe atît de îngrijorătoare (Mt 7, 21 și urm):

„21 Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.

22 Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?

23 Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.”

  • Miza imposturii, motivul pentru care vrăjmașul o cultivă cu atît de multă perseverență și artă, este tocmai slujirea aceasta a fărădelegii E o slujire care ne îndepărtează într-atît de Hristos încît El nu ne cunoașțe, deci nu ne poate mîntui. Fiindcă Dumnezeu din dragoste își oprește atotputernicia la hotarele libertății noastre individuale. Din cauza dragostei dumnezeiești, iadul ar fi imposibil dar din cauza libertății noastre lipsite de minte, iadul devine o posibilitate. 

  • Alegerile noastre, lucrările fărădelegilor noastre, pot săpa groapa iadului.

  • Să nu fim grabiți nici a da ascultare feluriților (prooroci) mincinoși. Acest lucru înseamnă să fim atenți ce cursuri urmăm, ce conferințe ascultăm, ce tutoriale și forumuri, bloguri, vloguri, podcasturi luăm în seamă, susținem si chiar finanțăm.

  • Dacă am fost pînă acum victime ale înșelărilor acestora, să le uităm învățăturile și să urmăm „dreptarul” sfinților, cum ne învață Sf. Apostol Pavel (Filip. 3, 14 și urm):

„14 Dar una fac: uitînd cele ce sunt în urma mea, şi tinzînd către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus.

15 Aşadar, cîţi suntem desăvîrşiţi aceasta să gîndim; şi dacă gîndiţi ceva în alt fel, Dumnezeu vă va descoperi şi aceea.

16 Dar de acolo unde am ajuns, să urmăm acelaşi dreptar, să gîndim la fel.

17 Fraţilor, faceţi-vă urmăritorii mei şi uitaţi-vă la aceia care umblă astfel precum ne aveţi pildă pe noi.

18 Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plîngînd, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos.

19 Sfîrşitul acestora este pieirea. Pîntecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pămînteşti.

20 Cît despre noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mîntuitor, pe Domnul Iisus Hristos,”


_____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 168




luni, august 30, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XX)

 



21. Virtutea este cu mult mai vrednică de cinste decît bogăţia, şi viața liniştită mai slăvită decît mulţimea aurului. Cîţi bogaţi nu erau în vremea aceea, care gîndeau lucru mare despre slava lor, dar au fost acoperiţi de tăcere şi daţi uitării, pe cînd minunea celui fără slavă e cîntată pînă azi, şi amintirea celui ce locuia în pustie le e scumpă tuturor. Căci este propriu virtuţii să fie lăudată şi să-şi răspîndească faima, care-i vesteşte frumuseţile. Să încetăm de a ne mai hrăni ca vitele, ca să cîştigăm destoinicia păstorului; să părăsim negustoria blestemată, ca să cîştigăm mărgăritarul de mult preţ; să fugim de lucrarea pămîntului, care răsare spini şi mărăcini, ca să ne facem lucrători şi păzitori ai Raiului. Să aruncăm tot şi să alegem viaţa liniştită, ca să ruşinăm pe cei ce ne hulesc acum, învinuindu-ne de cîştig. 

Căci nimic nu ruşinează pe cei ce ne ocărăsc, ca îndreptarea cu blîndeţe a celor huliţi. Schimbarea celor huliţi se preface în ruşine pentru cei cari hulesc.

Dar ruşine socotesc că este şi lucrul următor; ruşine cu adevărat, pentru care suntem luaţi în rîs de toţi, pe drept cuvînt. Astăzi, îndată ce a intrat cineva în viața monahicească şi a învăţat felurile nevoinței, cum să se roage adică şi cînd, şi care este felul de trai, se face îndată învăţător pentru lucrurile pe care nu le-a învăţat; şi începe să atragă ucenici cu grămada, avînd el însuşi încă lipsă de învăţătură. Şi aceasta o face cu atât mai mult, cu cît socoteşte că e un lucru mai uşor, neştiind că dintre toate lucrurile cel mai greu este grija de suflete. Căci acestea au lipsă mai întîi de curăţirea vechilor întinăciuni, pe urmă de multă luare aminte ca să primească întipăririle învăţăturilor virtuţii. Dar cel ce-şi închipuie că nu mai e nimic altceva decît nevoinţa trupească, cum va îndrepta purtările celor supuşi? Cum va preschimba pe cei stăpîniţi de un obicei rău? Cum va ajuta celor războiţi de patimi, necunoscînd cîtuşi de puţin războiul din minte, sau cum va tămădui rănile primite în război, cîtă vreme el însuşi zace de răni şi are lipsă de legături?(1)



Cugetare:

  • În timpul vieții lumești, datorită limitelor trupești ale minților noastre, avem nevoie să măsurăm în unități pentru a evalua progresul.

  • Chiar și fuga după avuție este o formă dezorientată a nevoii de a înainta, a urca, a progresa. De aceea în lumea de azi, și de mereu, au trăit oameni care au avut averi ce ar fi hrănit multă vreme popoare întregi și cu toate acestea ei nu s-au oprit vreodată din acumularea bogățiilor.

  • Despre cei mai mulți nici nu mai știm, despre alții vom uita.

  • Însă odată cu realizarea limpezirii duhovnicești ne dumirim și înțelegem că viața liniștită este precursoarea vieții eterne în bucuria Domnului. 

  • Liniștirea devine cea mai de preț achiziție fiindcă în liniște, auzind pe Dumnezeu, cunoaștem fericitea nesfîrșită ca intensitate și durată, fericirea liberă de susținerea trupească.

  • Trupul, cum știm, are rolul lui de nelipsit, dar nu ar trebui să ne dorim să trăim într-o buclă de consum: efort, cîștig, hrănire/reîncărcare, efort, cîștig... 

  • Într-o asemenea buclă, fără orizont deschis, trăiesc animalele fiindcă viața lor este mereu pentru acum, fără nevoia ascensiunii spirituale. Simplitatea lor este creată de Dumnezeu să ne fie sprijin și totodată să ne fie ținte ale drăgăstoasei îngrijiri.

  • Ele și lumea întreagă constituie mijloacele prin care omul extinde sfințenia dragostei și bucuria Duhului pînă în străfundurile materialității.

  • Dar noi tînjim după progres, dorim ascensiunea, căutăm nesfîrșita intensitate a iubirii și de aceea ne îndeamnă sfîntul să nu fim asemenea vitelor ci asemenea păstorului.

  • Adică să părăsim lucrările făcute de dragul cîștigului material și să cultivăm cîștigul spiritual.

  • Datorită aceste nevoi cultivăm uneori conceptul care spune că trebuie să iubim profesia pe care o facem. 

  • În realitate, viața de fiecare zi, dovedește că în orice profesie ar fi cineva și oricîtă pasiune ar avea, pe măsură ce trece timpul, va aduna suficient de multe experiențe și interacțiuni nefericite încît să nu mai poată spune că are pasiunea începutului. 

  • Dar dacă profesia aceea îngăduie aceluia să cultive deziderate superioare să crească în viața sa, ea ramîne mereu proaspătă, mereu atractivă fiindcă devine parte din înduhovnicirea sa. 

  • Din meserie de dragul cîștigului (bani, prestigiu, putere etc) devine lucrare  a Raiului și păzitoare a drumului spre Împărăție.

  • Lucrarea noastră spirituală în societate nu poate fi denigrată dacă ea produce roadele așteptate, anume trăirea virtuților.

  • Putem îndrepta pe cineva spre trăirea virtuților doar trăind noi înșine virtuțile și, în consecință, îndreptînd pe alții cu blîndețe, adică avînd exact acea strategie care exploatează abilitățile date de virtuți.

  • Aceasta lucrare face de rușine pe oricine ne-ar denigra.

  • Dar impostura este considerată de Sfinții Părinți a fi un păcat care sabotează Biserica și înarmează dușmanii ei. 

  • A vorbi despre îndreptare fără a practica îndreptarea este impostură spirituală și este lucru de rușine.

  • De aceea există incompatibilitați între exigențele necesare oferirii de ajutor sufletesc și multimea nesfîrșită de impostori care (în cel mai bun caz în urma unor studii universitare în domeniu) fac terapii emoționale, ghidare de conștiință, dezvoltare personală, parenting, leadership, meditație ghidată, consiliere de cuplu ș.a.m.d. 

  • Dar dacă este tristă și periculoasă această situație, în care jurnaliști nefericiți îi învață pe alții cum să fie fericiți, avocați falimentari îi învață pe alții cum să conducă firme, ingineri mecanici îi învață pe alții cum să fie sănătoși respingînd medicina, economiste fără copii sau cu copii cu vîrste de o cifră îi învață pe alții cum să-și crească copilul pentru a fi adultul perfect, cu atît mai mult este tulburător ca acest tip de impostură să fie practicat de noi, cei care am ales să urmăm sfinților. 

  • Graba de a „mărturisi” și de a „propovădui” înainte de a trece prin încercările ascultării are ca motiv patima slavei deșarte și nu iubirea de Dumnezeu și de semeni.

  • La un anumit moment impostura nu își mai ascunde chipul și începe să scoată la vedere împătimirile.

  • Așa cum s-a întîmplat de multe ori și chiar aproape de noi, relativ recent, cînd un preot care din studenție a cultivat o imagine de harismatic, a fost intoxicat de otrava imposturii sale și, practicînd meditație orientală și tehnici energetice și de respirație din păgînismul hindus pentru a-și spori „harismele” a ajuns bătaia de joc a vrăjmașului. Întîi l-a făcut să se creadă tămăduitor și să identifice versete biblice care vorbeau despre  „harismele” sale, apoi l-a tăvălit în patul unei femei pe care o spovedea, și în urma îndepărtării sale din Biserica Ortodoxă canonică a primit grad administrativ superior și o cruce mare de agățat la gît într-o biserică necanonică formată din caterisiți.

  • Dar să nu ne imaginăm că doar preoților li se aplică avertismentul împotriva imposturii moral-duhovnicești.

  • Se aplică și fraților și surorilor ortodoxe care insistă fie sfătoși și insistenți cu ceea ce li se pare lor a fi spiritual fără a-și verifica propria ținută morală, fără a trece încercarea ascultării de duhovnic pînă la primirea binecuvîntării de a mărturisi.

  • Atunci cine poate mărturisi?

  • Semnul de nezdruncinat este dat de compatibilitatea integrală a mesajului mărturisirii cu conceptele filocalice (patristice).

  • Mărturisirea nu are voie să fie originală ci trebuie să fie alcătuită din învățăturile sfinților părinți a căror trudă ascetică și teologică a ridicat Biserica Sinoadelor Ecumenice.

  • Atunci ei mărturisesc iar cel ce mărturisește este doar traducătorul lor pentru mintile semenilor săi.

  • Mesajul lor îl curăță și pe mărturisitor precum îndreaptă pe cei ce-l ascultă fiindcă este mesajul minților despătimite și străluminate.


______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 167-168








duminică, august 29, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XIX)

 




20. Unde este, aşadar, şi la ce foloseşte sîrguinţa noastră,  știind că Dumnezeu ţine cîrma lucrurilor şi toate le poartă şi le duce precum vrea? 

Dar la neputinţe, se va zice, trupul are nevoie de mîngîieri. 

Dar cu cît e mai bine să murim, decît să facem ceva din cele ce nu se potrivesc cu făgăduinţa? 

Desigur că dacă Dumnezeu vrea ca noi să mai trăim, sau va pune în trupul nostru o putere care să ţină cumpănă slăbiciunii, încît să putem purta şi durerea venită din neputinţă şi să primim încă şi cununi pentru bărbăţie; sau va găsi mijloace pentru hrănirea celui ostenit. 

În orice caz nu-i va lipsi Celui ce este izvorul mîntuirii şi al înţelepciunii priceperea de a ne mîntui. 

Bine este aşa dar, iubiţilor, să ne ridicăm iarăşi la vechea fericire şi să ne însuşim din nou vieţuirea celor vechi. 

Căci cred că este lucru uşor pentru cei ce vor, şi chiar dacă ar fi vreo osteneală, nu e fără rod, avînd destulă mîngîiere în slava înaintaşilor şi în îndreptarea celor ce le vor urma pilda. Pentru că nu mic va fi cîştigul celor care au început această vieţuire, dacă vor lăsa celor de după ei chipul unei vieţuiri desăvîrşite, care va fi înălţarea lor. 

Să fugim de vieţuirea în oraşe şi sate, ca cei din oraşe şi sate să alerge la noi; să căutăm singurătatea, ca să atragem pe cei ce fug acum de noi, dacă peste tot place aceasta vreunora. Căci s-a scris despre unii cu laudă, că au părăsit oraşele şi au locuit între pietre şi s-au făcut ca nişte porumbiţe singuratice. 

Iar Ioan Botezătorul a petrecut în pustie şi toate oraşele au venit la el cu toţi locuitorii; şi s-au grăbit să-i vadă cingătoarea de piele cei îmbrăcaţi în haine de mătasă, şi au ales să petreacă în aer liber cei ce aveau case împodobite cu aur, şi să doarmă pe rogojină cei ce se odihneau pe paturi bătute în nestemate; şi toate le primeau, deşi erau protivnice obiceiului lor. Căci dorul după viaţa virtuoasă tăia simţirea celor dureroase şi minunea vederii lui depărta osteneala petrecerii în strîmtorare.(1)



Cugetare:

  • Faptul că noi credem, asemenea Părinților, că „Dumnezeu ține cîrma lucrurilor și pe toate le poartă” este principiul care, pătrunzînd pînă la noimele (sensurile fundamentale, rațiunile profunde ale) vieții, ne face să trăim această viață trecătoare cu bucuria vieții nesfîrșite.

  • Crezînd că Dumnezeu este la cîrmă, nu ne sperie puternicii lumii și nu sîntem momiți de intrigile lor spre a risipi timpul încredințat nouă.

  • Această convingere patristică este departe de a fi o letargie social-politică fiind o altă construcție decît celelalte. 

  • Acțiunile ortodocșilor care au acest concept patristic sînt construite dinspre fundamentul interior al sinelui, dinspre noimele și conceptele proprii, la valori, virtuți, atitudini și comportamente care sînt curățate dinspre sine spre comunitate. 

  • În contrast, toate edificiile social-politice care nu sînt izvorîte din acest principiu  sînt fie unele care ridică pretenții altora, fie unele care dezactivează prezența socială a celui implicat.

  • Chiar și în neputințe (adică în situații care depășesc puterea noastră de a le rezolva cum ar fi unele boli, robiile, războaiele, dezastrele etc) ortodoxul nu poate fi zdrobit dacă a cultivat principiul „Dumnezeu ține cîrma lucrurilor”. 

  • Știm că acest lucru nu este utopic pentru că am cunoscut ortodocșii închisorilor comuniste cărora le-a fost, exact cu scrie sfîntul Nil, mai bine să moară decît să facă ceva din cele care nu ar fi putut fi duse împreună cu făgăduința nemuririi la Tronul dumnezeiesc.

  • Acum sîntem chemați noi să cultivăm acest principiu.

  •  El se cultivă ca rugăciunea legată de respirație, ca rugăciunea perpetuă. 

  • La fiecare expirație știu că de Dumnezeu care pe toate le cîrmuiește ține ca eu să mai inspir odată. 

  • De aceea strigătul interior „Doamne…” vine de la sine și nu mai este discurs ci a devenit fundamentul rațiunii mele (noimă, noemă).

  • Încordarea coordonată cu finețe a trupului meu, necesară inspirației, este însoțită de chemarea interioară a Stăpînului și urmată de relaxarea la fel de fin coordonată a trupului necesară expirației însoțită de unicul gînd care mă limpezește spre cîștigarea transparenței mele față de Lumina dumnezeiască- anume „miluiește”. Acum, adesea, trupul simte că este nevoie și de o finală încordare pentru a expira tot aerul.

  • Și din nou, de la sine, fără efort impus, cred că Dumnezeu este cîrmuitorul vieții mele și rostesc iară „Doamne…”, umplîndu-mi trupul de cele de nelipsit.

  • Aceste succesiuni de încordări și relaxări ale trupului sînt simetrice cu înțelesuri duhovnicești: este nevoie de încordare duhovnicească pentru a ne pune înaintea Domnului, dar nu haotică ci clar coordonată. Însă așa cum respirația este un proces majoritar autonom care se desfășoară fără atenție discursivă (nu ne spunem: acum încord mușchii cutiei toracice asistați de secțiunea superioară a mușchilor trapez pentru ca prin extensia ei să inspir) și efortul duhovnicesc este menit să cîștige autonomie și, la fel ca respirația, doar în anumite solicitări să devină centrul nemijlocit al atenției. Asemenea, la expirație relaxarea trupului este simetrică lăsării în voia milei dumnezeiești căci mila Lui este nimic altceva decît dragostea lui activă. Dar uneori, ca la expirație, un mic efort este necesar pentru a desăvîrși lucrarea.

  • Așa vine adevărata percepție de sine, transparența care mă face să fiu una cu Dumnezeu și care îmi rezolvă tulburările și nefericirile.

  • Așa reușim să ne dăm seama că neputințele și necazurile noastre sînt instrumentele cu care Cîrmaciul ne pilotează în apele vieții tulburate de felul în care noi, căzuți din har cum sîntem, ne folosim libertatea.

  • Prin trăirea acestui principiu, de la noimă la purtare (noime, concepte, valori, virtuți, atitudini și comportamente) putem „să ne ridicăm iarăşi la vechea fericire şi să ne însuşim din nou vieţuirea celor vechi.”

  • Dar sfîntul ne atrage atenția că acest lucru este ușor doar pentru cei care vor. 

  • E fundamental să vrem. 

  • Dumnezeu nu cîrmuiește pe cei care vor să se cîrmuiască după mințile lor neluminate. Pentru că Atotputernicia lui Dumnezeu are puterea și voia să se oprească la hotarul libertății fiecăruia, din pricina dragostei Sale.
     
  • Dragostea Sfintei Treimi este străjerul libertății noastre.

  • De aceea este înscris în suflet și în trup că trebuie să vrem liber fericirea sfinților.

  • Acest lucru este dovedit și de știința de azi. După vîrstele creșterii trupești nu se mai crează noi căi neuronale- fundamentele minții trupești decît dacă:

            1. vrem

            2. acționăm stăruitor în direcția dorită.

  • În cele din urmă, sfîntul ne învață să nu fugim noi după lume ci să ne trăim valorile fără a le răni cu influențele nestăpînite ale societății. Calea retragerii din cetate are două fațete, una a retragerii concrete, a fugii din orașe și sate în munți, pustiuri, păduri și pietre și celalaltă a retragerii din vălmășagul comunităților de idei mai mari și mai diverse (simbolizate de orașe) sau mai mici și relativ uniforme (simbolizate de sate). 

  • Amîndouă au ca rost dezvoltarea insului în sinceritatea trăirilor în raport cu valorile absolute și nu cu aprecierea sau dezaprobarea celor care nu înțeleg conceptele ortodoxe.

  • Și cînd Dumnezeu (despre care știm că se află la cîrmă) vede că cineva a ajuns la limpezirea ce lasă Lumina să se rostească în gînduri, cuvinte și fapte, orașele si satele pleacă în pelerinaje să caute luminarea aceea.

  • Astfel, cei luminați de trăirea Părinților, nu-și risipesc respirațiile cu cei care nu vor schimbarea minții, căci aceia nu au căutare și, prin urmare, nu-și asumă disconfortul care separă căutătorii de Dumnezeu de căutătorii de slavă deșartă și de idei la modă.

  • Așa se întîmplă că ne putem regăsi între cei care ne lipsim de folosul unei persoane, fie preot, călugăr, maică sau dintre mireni, pentru că sita efortului căutării ne-a separat de grîu și ne-am ținut cu pleava.



____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 166-167