7. Noi, însă, nu ne oprim de-a agonisi pămînt cât se poate de mult. Cumpărăm turme de oi, boi de muncă, rîvniţi la înfăţişare şi mărime, şi măgari bine hrăniţi. Oile vrem să ne dea din belşug lîna pentru trebuinţe; boii să ne slujească la lucrarea pămîntului, aducîndu-ne nouă hrană, iar lor şi celorlalte dobitoace, nutreţ; în sfîrşit vitele de povară, să facă mai aleasă hrana necesară, întregind cele ce lipsesc în ţară, cu mărfuri din străinătate, pentru a spori plăcerile vieţii noastre.
Dar nu ne mulţumim numai cu atît, ci alegem şi meşteşugurile cele mai aducătoare de cîştig, care nu ne lasă deloc vreme să ne gîndim la Dumnezeu, ci ne întorc toată grija spre ele.
Iar pe urmă învinuim mai degrabă pe purtătorului de grijă (Proniatorul, pe Dumnezeu), decît pe noi înşine, pentru alegerea ce am făcut-o.
Dar chiar dacă nu recunoaștem prin cuvînt, suntem vădiţi prin lucruri, că ne bucurăm de o vieţuire asemenea celor din lume, cînd ne îndeletnicim cu aceleaşi lucruri ca şi ei şi mai de grabă ne străduim în osteneli trupeşti.
Astfel mulţi cred că evlavia ar fi un prilej de agonisire de lucruri, şi că nu alegem viaţa, odinioară liniştită şi fericită, pentru altceva, decît ca printr-o mincinoasă cinstire de Dumnezeu, să fugim, pe de o parte de muncile cele ostenitoare, iar pe de alta, cîştigând slobozenie spre plăceri, să putem da pornirilor noastre drumul spre cele ce vrem.
Mîndrindu-ne cu multă neruşinare faţă de cei simpli, iar uneori şi faţă de cei ce ne întrec, socotim viaţa virtuoasă ca o îndreptăţire la a abuza de alții, dar nu ca o pricină de smerenie şi de bunăvoință.
De aceea suntem socotiţi chiar de cei ce trebuie să ne cinstească, ca o adunătură ușuratică.
Ne călcăm în picioare unii pe alţii prin tîrguri, într-o amestecătură de tot soiul, neavînd nimic care să ne deosebească de ceilalţi oameni, cum ar trebui.
Vrînd să fim cunoscuţi nu din felul de vieţuire, ci din înfăţişare şi ocolind ostenelile pentru virtute, dorim cu furie slava pentru ele, făcînd un spectacol de teatru din trăirea de odinioară.(1)
Cugetare:
- Cei mai mulți dintre noi cunoaștem în detaliu simplitatea și austeritatea cerute de Domnul celor care îl urmează. Știm cele despre simplitate și încredere în Pronie (Providență) pe care sfîntul le-a menționat deja anterior:
- „El a spus: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe si Tatăl vostru Cel din ceruri le hrăneşte pe ele"; şi iarăşi: „Priviţi la crinii câmpului, cum cresc şi nu se ostenesc, nici nu torc". Ba chiar a poruncit Apostolilor să nu-şi ia cu ei nici traistă, nici pungă, nici toiag, ci să ţină seama de făgăduinţa nemincinoasă, pe care le-a dat-o trimițându-i la slujba de ajutorare a celorlalţi oameni, când le-a spus: „Vrednic este lucrătorul de hrana sa". El ştia că mai mult ne asigură Providenţa cele ce ne trebuiesc, decât sârguinţa noastră.”
- Cu toate acestea, cînd sîntem în situații de viața obișnuite cultivăm cu fervoare sarcini lumești cărora le atribuim o importanță și o prioritate mai mari decît este necesar.
- Cuvîntul acesta- „necesar” e de sorginte latinească și înseamnă (în latină) ceea ce este obligatoriu de obținut. Etimologia cuvîntului ne spune că nece sar este acel lucru sau faptă a cărui solicitare a cărei realizare nu poate fi negată.
- Se pare că în ortodoxie avem o boală veche, nu observăm cu atenție împlinirea rigorilor morale.
- Așa pare fiindcă, iată, sfîntul Nil ne vorbește despre contemporanii săi și ni se potrivește nouă.
- Asemenea acelora, nu doar că ne lăsăm răpiți de opulența celor materiale, dar mai și combinăm mîndria și nerecunoștința. Acestea împreună duc la o viață atît de preocupată de griji lumești încît nu cel care o trăiește nu mai petrece timp în conștiința prezenței lui Dumnezeu.
- Ceea ce este trist e că nu realizăm că viața noastră de ortodocși este pildă pentru lume și că atunci cînd eu am scăderi morale lumea le va atribui întregii biserici. Sfinți vor ajunge să fie disprețuiți de lume din cauza incapacității mele de a le imita viața.
________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 154-155
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu