luni, iunie 07, 2021

Sfîntul Teolipt al Filadelfiei- Despre lucrarea cea ascunsă întru Hristos (III)




3. De vei ieși din poftirea celor pămîntești prin rugăciune neîncetată și curată și în loc de somn te vei odihni de orice gîndire la cele de după Dumnezeu și te vei rezema în întregime numai pe pomenirea lui Dumnezeu, se va zidi în ține că o altă ajutătoare dragostea de Dumnezeu. Căci strigarea din inima a rugăciunii face să răsară dragostea dumnezeiască. Iar dragostea dumnezeiască trezește mintea spre descoperirea celor ascunse. Atunci mintea, unindu-se cu dragostea, rodește înțelepciunea și prin înțelepciune dă rostire celor tainice. Căci Dumnezeu-Cuvîntul numit prin strigarea simțită a rugăciunii, luînd înțelegerea minții că pe o coastă, îi hărăzește cunoștință, și umplînd locul ei cu simțire, ii dăruiește virtutea. Astfel zidește dragostea făcătoare de lumină și o aduce la mintea ce și-a ieșit din sine (ce a intrat în extaz) și doarme și se odihnește de toată poftă pămîntească. Iar dragostea se află că o altă ajutătoare a minții, care s-a odihnit de împătimirea neratională după cele supuse simțurilor. Ca urmare, trezește mintea cea curată pentru cuvintele înțelepciunii. Atunci mintea, căutînd la ea și desfătîndu-se, vestește altora simțirile ascunse ale virtuților și lucrările ascunse ale cunoștinței, ieșind din ea prin cuvinte (prin extazul cuvintelor).


Note ale Părintelui Dumitru Stăniloae:

Dragostea premerge cunoașterea lui Dumnezeu; dar ultima o și sporește pe prima. N-ar putea cunoaște mintea pe Dumnezeu, dacă nu L-ar iubi, așa cum nu poți cunoaște cu adevărat o persoană omenească, dacă nu o iubești. Dar din ce cunoști mai mult pe Dumnezeu, ÎI iubești mai mult. 

E o explicare simbolică a zidirii Evei din coasta lui Adam. Mintea primește ca ajutătoare iubirea, dar în iubire e implicată o altă persoană, intregitoare, cu care se unește deplin. în sensul acesta nu este bine să fie mintea singură. Dar, cum am spus, numai din mintea care s-a uitat pe sine, sau din subiectul care s-a uitat pe sine, care a adormit față de toate celelalte și chiar față de sine, se poate naște dragostea. Dragostea e zidită în același timp din adevărata înțelegere a minții, că dintr-o coasta a ei, umplută cu simțire, cum ar fi cu un fel de carne. Iar această o face Dumnezeu-Cuvîntul, Care ne vorbește cînd îl chemăm numai pe El, după ce am uitat de toate și de noi înșine, intrînd cu noi în dialogui ziditor de dragoste. Dragostea cauzează dialogul și simțirea ei e sporită de dialog prin simțire. Dialogul realizîndu-se prin cuvinte, acestea reprezintă extazul trăit de minte în relație cu cel iubit, în primul rînd cu Dumnezeu-Cuvîntul, Care i-a dat ei capacitatea și pornirea spre cuvînt, sau spre celălalt prin cuvînt, în primul rînd spre Dumnezeu Cuvîntul. Mintea (nous) e în grecește la masculin (Adam).


Cugetare:  

  • Această scriere este o lucrare practică. 

  • Ne îndeamnă să fim perseverenți în rugăciunea pomenirii Domnului.

  • Această perseverență aduce după sine o stăruință a rugăciunii chiar în timpul somnului ceea ce oprește orice alt gînd în afara gîndurilor către Dumnezeu. 

  • Aceasta este o stare de rugăciune continuă care ne descoperă dragostea lui Dumnezeu. Stăruința în dragostea de Dumnezeu ajută mintea să se limpezească și, prin aceasta, să își extindă puterea de cunoaștere și înțelegere prin discernămînt duhovnicesc și dincolo de el, în „cele ascunse”. Acestea din urmă sînt deopotrivă cele tainice - frumusețile și bucuriile mistice dar și cauzele evenimentelor, faptelor și deciziilor precum și efectele acestora. 

  • Aceasta este înțelepciunea cunoscută sfinților conduși de arhistratega rugăciunii care este Maica Domnului:

            „Precistă prea-mângâioasă,

            Doamnă Pruncă Cuvioasă!

            Cu străina cuviinţă a cuvântului Tãu cald

            şi chemarea cu priinţă dintru a minţii rugăciune,

            cea dintâi Tu ai intrat la pristolul de minune,

            sfânta-sfintelor din om, locul nostru de smarald.

            Cu îndrăznită înţelepciune,

            Tu ai spart cercul robirii, cerc de moarte, cerc de somn

            biruind blestemul firii, greul vieţii noastre domn,

            prin puterea curăţiei, pentru care pururea

            Celuia ce ni Te-a dat să-I rostim înflăcărat: Aleluia!”

  •  Odihna de împătimirea nerațională după cele supuse simturilor este țel și dar. 

  • Dumnezeu-Cuvîntul chemat în rugăciune dăruiește virtutea prin cunoștință curată și simțire luminată.

            „De la Tine înţelegem Fecioară,

            Stăruinţa cea neînţeleasă,

            şi puterea pomenirilor line,

            din ruga smerită şi ştearsă.

            Da, firea apei e moale;

            a pietrei - nespus de vârtoasă.

            Dar ulciorul de deasupra de piatră

            cu prelingerea lui din atârnare,

            prin picul boabei de apă,

            găureşte piatra cea tare.

            Fecioară, stăruieşte, aşadar,

            şi peste a noastră împietrire.

            Şi biruieşte-ne cu picurul de har,

            ca să-Ţi cântăm în imn de slăvire:

            Bucură-Te, îndrăzneala gingăşiei din "zicerea" Sfântului Nume;

            Bucură-Te, ulcior al picăturii cu stăruinţă anume;

            Bucură-Te, statornicie luminoasă din piatra albă a Domnului;

            Bucură-Te, fagure preadulce a lui Iisus Fiul Omului;

            Bucură-Te, cuib de gând, cel al Hristosului meu;

            Bucură-Te, împărtăşanie de cuvânt din chemarea lui Dumnezeu;

            Bucură-Te, revărsare de mireasmă pe care Fiul ne-o dă;

            Bucură-Te, mătania cea în fir a lui "miluieşte-mă";

            Bucură-Te, iureş ce mă răpeşte şi pre mine păcătosul;

            Bucură-Te, noian de pomenire care-şi sporeşte prisosul;

            Bucură-Te, harică depănare a unei grăiri de minune;

            Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.”

__________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 69 - 70



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu