luni, iunie 21, 2021

Ilie Ecdicul - Capete morale (IV)

 




14. Cei ce nu se gîndesc la pocăință, păcătuiesc necontenit. Iar cei ce păcătuiesc fără să vrea, sunt porniți spre pocăință, dar pricina ei nu e așa de deasă.
15. Simțirea și conștiința să se însoțească cu cuvîntul rostit, pentru că Cuvîntul dumnezeiesc care a zis că se va afla în mijlocul lor, să nu fie rușinat de obrăznicia sau lipsa de măsură a celor spuse sau făcute.(1)

Cugetare:
  • La paragraful 14 pocăința este diferită de vină. 
  • Cuvîntul „pocăință” este în limbă, cel mai probabil prin transfer din slavona bisericească, deși ar putea fi chiar din slava veche. 
  • Traducătorii Bibliei din greacă în slavona bisericească au tradus μετανοέω (metanoeo - în teologia modernă îl folosim chiar așa, pe greceșțe- metanoia) cu покайтеся- pocaitesia, iar noi cu pocăință. Exemplu, Mat. 4, 17: „De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.”
  • Vină, e un cuvînt moștenit pe aceeași cale. Din slavona bisericească, dar mai probabil chiar din slava veche, unde înseamnă ceea ce știm noi, adică vină. Cu precizarea că în slava veche s-a mai păstrat o conotație interesantă, legătura dintre vină, vînătoare și voinic (în sensul de apt de luptă) prin rădăcina vojь.
  • În teologia morală română, o teologie cu pronunțată înclinație practică, de trăire, vina este starea dată de înțelegerea faptului că am păcătuit. Rolul ei este de a-mi crea disconfortul necesar mișcării voinței mele din amorțire spre acțiunile reparatorii. De a-mi hărțui starea de după păcătuire ca un cîine de vînătoare, de a o urmări ca un voinic pe vrăjmașul său pînă cînd doresc îndreptarea. Ea este urmată de pocăință. Aceasta este însumarea acțiunilor de a transforma puterea vinei în puterea îndreptării și a pune în fapte acele acțiuni care sînt necesare nu doar îndreptării mele ci și îndreptării efectelor nefaste ale păcatului meu asupra celuilalt.
  • Detalieri la paragraful 15: Bunul simț și conștiința curată sînt definitorii pentru cei care urmează ortodoxia Sfinților Părinți (alta nu există de fapt, dar există diferite moduri religioase prin care oamenii se identifică a fi ortodocși.)
  • Dacă „bunul simț” pare a fi ușor de definit, cînd vine vorba de conștiință lucrurile devin mai complicate.
  • „Conștiință” are aceeași rădăcină latină cu un alt cuvînt complex „cunoaștere”.
  • Cunoaștere înseamnă a pune laolaltă cele știute într-un mod rațional, cu sens.
  • Cunoașterea de sine, atît intuitiv cît și discursiv, pusă în relație optimă și funcțională cu cele ce ne înconjoară devine conștiință.
  • Cunoașterea de sine poate fi meditativă și contemplativă, limitată la sine și la raporturi cu înțelesurile subtile dar conștiința cuprinzînd această cunoaștere de sine ( sau mai bine spus folosindu-se de roadele ei) o pune la lucru prin solicitarea de a lua în seamă cele înconjurătoare și de a genera relații adecvate cu acestea.
  • Cuvîntul pe care îl traducem cu conștiință în scrierile grecești ale părinților este adesea συνείδησις (sineidesis) care înseamnă tot a pune laolaltă (dar nu oricum, cu în armonie, cu sens) cele cunoscute bine, de-a dreptul familiare.
  • Înțîlnim această traducere în 1Cor 4:„Căci nu mă ştiu (σύνοιδα- sinoida) vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptat. Cel care mă judecă pe mine este Domnul.” De unde vedem că a avea conștiință implică analizarea corectitudinii gândurilor, vorbelor și a faptelor în raport cu valorile morale. În cazul nostru, al ortodocșilor, cu valorile Domnului.
  • Conștiința asamblează cunoașterea specifică necesară discernămîntului.
  • Prezența bunului simț și a conștiinței între noi, în gîndurile, cuvintele și faptele noastre este necesară dacă nu sîntem necredincioși. Necredincioșii nu cred că Domnul Iisus este persoană veșnică, nu cred că este Dumnezeu, nu cred în afirmația Sa cum că „unde sînt doi sau trei în numele Meu sînt și Eu cu ei.” Dar noi, dacă credem, știm că între mine și tine care sîntem frați și surori de Sfinte Taine este Hristos.
  • De aceea purtarea noastră păcătoasă între noi e nesimțire și lipsă de conștiință față de El care e de față.

_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 283


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu