vineri, iunie 18, 2021

Ilie Ecdicul - Capete morale (I)






  1. Niciun creștin care crede drept în Dumnezeu nu trebuie să fie fără grijă, ci să aștepte totdeauna ispita, ca atunci cînd va veni să nu se mire și să  nu se tulbure, ci să rabde cu mulțumire osteneala necazului și să înțeleagă ceea ce zice, cîntînd cu Proorocul: ”Cearcă-mă Doamne și mă ispitește”. Căci nu a zis: ”Certarea ta m-a răpus”, ci ”m-a îndreptat pînă la sfîrșit”.

  2. Începutul virtuților e frica de Dumnezeu, iar sfîrșitul, dragostea Lui.

  3. Începutul a tot binele este rațiunea făptuitoare și fapta rațională. De aceea nici fapta fără rațiune nu este bună, nici rațiunea care se deapănă fără faptă.

  4. Fapta trupului este postul și privegherea; a gurii, psalmodia, rugăciunea și tăcerea, mai de preț decît cuvîntul. Fapta mîinilor e ceea ce se face către ele fără murmur; iar a picioarelor, drumul străbătut de ele, de la prima poruncă. Fapta sufletului e înfrînarea săvîrșită cu simplitate și simplitatea cu înfrînare; iar a minții, rugăciunea în contemplație și contemplația în rugăciune.

  5. Tuturor virtuților acestora le premerge mila și adevărul, a căror roadă e smerenia și darul deosebirii care, după Părinți, vine din aceea și fără de care nici aceea nu-și va putea vedea marginea ei.

  6. Făptuirea care necinstește jugul rațiunii, e ca o vacă ce rătăcește încoace și încolo în jurul celor nefolositoare. Iar rațiunea, care leapădă veșmintele cinstite ale făptuirii, nu e cu bună cuviință, chiar dacă se preface la părere că e așa.

  7. Sufletul bărbătesc, ținînd aprinse, ca o femeie, toată viața ei, făptuirea și contemplația, ca pe două sfeșnice, face cele cuvenite. Iar cel dedat plăcerilor, le face pe cele dimpotrivă.

  8. Nu ajunge sufletului, spre desăvîrșita izbăvire din păcat, reaua pătimire de bună voie, de nu se va desface de el și prin focul celei fără de voie.

  9. Căci sufletul, asemenea unei săbii, de nu va trece prin foc și prin apă, adică prin osteneli de bună voie și fără de voie, nu se va păstra nevătămat de loviturile celor ce vin asupra lui.

  10. Precum pricinile mai generale ale ispitelor de bună voie sunt trei: sănătatea, bogăția și renumele, așa și ale celor fără de voie sunt trei: pagubile, batjocurile și bolile. Unora le sunt acestea spre zidire, iar altora spre surpare.(1)

Cugetare:
  • Aflăm că este necesar să păstrăm cunoștiința că vom fi încercați. De remarcat că aici vedem limpede exprimat înțelesul de încercare al ispitei, de examen și nu acela, prea des acceptat de noi, de înșelare.
  • Chiar în versetul psalmic citat avem exact același înțeles: δοκιμάζω (dokimazo) este cuvîntul folosit în Septuaginta care înseamnă a recunoaște ca valid ceva ce a fost examinat. Ideea minunată din spatele acestui cuvînt este relația de moștenire prin descendență pe care o are cu δόκιμος (dokimos) care însemnă a fi acceptat, considerat plăcut sau valoros. Așadar, cercetarea aceasta (numită dokimazo), ispitirea despre care scriem, pleacă de la faptul că ceea ce este testat merită, are valoare, este plăcut, deci de la premisa că va fi acceptat.
  • Dumnezeu ne ispitește de la premisa că am învins ispita.
  • De aceea, ispitele nu sînt menite să ne piardă ci puse înaintea noastră să le biruim.
________________ 1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 281-282

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu