16. Cel ce nu-și vatămă sufletul prin fapte, încă nu și-l păstrează neîntinat și prin cuvinte. Nici cel ce-l păzește de acestea, nu e sigur că nu l-a întinat prin gînduri. Căci păcătuirea este întreită.
17. Nu vei putea să vezi fața virtuții, pînă mai cugeți cu plăcere la cea a păcatului. Iar urîtă îți va părea a doua, cînd vei pofti gustarea celei dintîi și vei înstrăina vederea chipul acesteia.
Cugetare:
Detalieri la paragraful 16:
- Prin gînduri, cuvinte și fapte mișcăm rațiunile și relațiile noastre cu semenii, ce ceea ce ne înconjoară și cu înțelesurile nevăzute sau abstracte.
- Nu este îndeajuns pentru omul ortodox să se abțină de la fapte păcătoase pentru ca să nu fie rănit, și nici dacă se abține de la cuvinte sau gînduri rele. Cînd vorbim despre sceastă abținere menționăm că nu este o amînare a izbucnirii în păcat ci este o creștere peste limitările impuse de acesta.
- O creștere deplină cuprinde toate aspectele importante. În cazul creșterii duhovnicești scăderea fie și numai dintr-un aspect este dezastroasă. Nu pot face perechi de cîte două gînduri și cuvinte bune, dar paștrînd faptele bune, sau cuvinte și fapte rele dar păstrînd gînduri bune și altele asemenea. Este necesar să le fac pe toate bune. Gînduri bune care să aducă după ele cuvinte bune și acestea să mă susțină în făptuiri bune.
Detalieri la paragraful 17.
- Cîtă vreme cochetăm cu plăcerile decurse din păcătuire nu avem capacitatea de a sesiza, deci nici de a înțelege cum arată virtutea și ce implică ea.
- Cum să practicăm bucuroși virtutea dacă ea ne lipsește de plăcerile care însoțesc păcătuirea?
- Cum să fim creștini luminoși și bucuroși dacă noi tînjim după desfătările gustate prin păcătuire?
- Dacă purtăm în noi aceste tînjiri și în clipa morții, cum am putea accepta fericirea veșnică de vreme ce aceasta ne desparte pentru totdeauna de plăcerile păcatului, plăceri pe care noi, cu perseverență le-am considerat a fi fericire?
- În acest fel, cultivînd cu perseverență și în deplină libertate legătura cu păcatul prin confuzia plăcerii cu fericirea creștem în noi iadul pînă îl înveșnicim.
__________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 283
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu