24. Prudența nefiind împărțită după fire. Poate fi tăiată în deosebite părți. Căci unuia i s-a dat mai mult, altuia mai puțin din ea. Aceasta pînă ce crescînd virtutea făptuitoare și avînd crescute la măsura ei și virtuțile generale, împlinește binele cuvenit al fiecărei virtuți. Căci cei mai mulți după lipsurile vieții lucrătoare, își primesc și partea de prudență.
25. În cele după fire puțini se vor afla prudenți; dar în cele potrivnice firii, mulți. Căci de frica acestora, golindu-și toată prudența firească, puțin prudenți în cele după fire. Cel mai mult își ocupă mintea cu cele de prisos, care nu sunt prin fire vrednici de laudă.
26. Vremea și măsura sunt comesenii tăcerii cu bun rost. Iar materia ospățului este adevărul. Venind în vremea lui asupra sufletului călătorit, tatăl minciunii nu găsește nimic din cele ce caută.(1)
Cugetare: Detalieri la 24 și 25
- Prudența este reținerea de la experimentare și aventurare morală, spirituală, culturală. Ea este păstrată în noi din neam în neam, e o înclinație moștenită care are mai multe grade și mai multe fațete. Ea nu este deplină în noi cîtă vreme virtuțile nu sînt pe deplin trăite de noi.
- „Lipsurile vieții lucrătoare” sînt cele care sînt suplinite de această prudență.
- Nu am găsit cert informația, dar sînt înclinat să cred că prudență de care vorbește este un dar dumnezeiesc care e parte a puterii conducătoare a proniei divine.
- Chiar și etimologia cuvîntului ne sugerează că e o putere. Etimologice coborîm pînă la provideo care are ca sens prim a vedea înainte și a ține seama de ce vedem pentru a purta de grijă.
- Dacă ne este mai ușor să ne folosim de prudență în cele care sînt dinafara firii noastre, ne este greu să fim prudenți în cele considerate firești. Exact de aceea, ptr că ne spunem: „E firesc să...”
- Una dintre aceste imprudențe este și cea de a ne ocupa mintea cu cele inutile, de prisos.
- Măsura și vremea (potrivită) sînt înrudite cu cu tăcerea înțeleaptă.
- Tăcerea nătîngă decurge din incapacitatea de a rosti coerent sau vrednic de luat în seamă, tăcerea vicleană vine din urzeala răutății de a ascunde ceea ce este important pentru alții, tăcerea mînioasă vine din lucrarea diabolică a despărțirii. Și mai sînt feluri de tăcere nevirtuoasă.
- Dar există tăcerea cu bun rost. Aceasta vine din înțelepciune, are rost (bun), e la vreme, are măsură și este în relație constructivă cu adevărul.
- Hrana construiește, de aceea vremea, măsura și tăcerea cu bun rost sînt comeseni care se hrănesc din adevăr.
- Această conlucrare, construcție comună ne consolidează astfel încît diavolul- tatăl minciunii- nu mai poate găsi terenul acela comun descris la paragrafele anterioare prin care sa contamineze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu