5. Pe cel ce se nevoiește cu păzirea poruncilor și stăruiește în raiul rugăciunii și șade lîngă Dumnezeu prin pomenirea Lui neîncetată, Dumnezeu îl scoate din lucrările iubitoare de plăcere ale trupului și din toate mișcările simțurilor și, făcîndu-l mort patimilor și păcatului, îl împărtășește de viață dumnezeiască. Căci precum cel ce doarme se aseamănă și cu mortul, dar e și viu, și cel dintîi lucru se datorește lucrării trupului, iar cel de al doilea împreună-lucrării sufletului, așa și cel ce petrece în Duh. El este mort trupului și lumii, dar viețuiește cugetării cu Duhul (adusă de Duhul).(1)
Note ale Părintelui Dumitru Stăniloae:
Se continuă asemănarea morții față de patimi cu somnul lui Adam, din care acela se trezește îmbogățit la viață de comuniune în dragoste. Prin somnul față de viață după trup, sau față de viață în singurătatea lipsită de iubire, se ridică la viață după duh, sau în comuniunea iubirii. Viață această ii vine omului odată cu Duhul lui Hristos, lîngă care șade statornic prin pomenirea Lui neîncetată. Căci pomenirea Lui produce contactul și comuniunea reală cu Dumnezeu. Unde e dialog, nu mai e distanță și separație, ci comunicare reală. Cuvîntul aduce celui căruia i se adresează putere din viață celui care vorbește.
Cugetare:
- A ne nevoi înseamnă a ne tăia voia. Adesea acest cuvînt este înțeles într-o semantică determinată de chin.
- Există, însă, două aspecte de remarcat:
1. voia noastră comună și curentă este roaba legii și a poftelor trupești, deci delimitarea de ea este ceea ce se înțelege prin nevoință;
2. Nevoința, înțeleasă ca mai sus, determină demiterea nevoilor trupești și impunerea nevoilor duhovnicești.
- De aceea a păzi poruncile este nevoință.
- Această nevoință susținută de perseverența de a ne ruga cît mai aproape de rugăciunea neîncetată ne împinge în aliniere cu lucrarea de îngijire a lumii pe care Dumnezeu o menține de la începutul creației. Astfel încît primim darul de a fi smulși din lucrarea plăcerilor trupești. E actul lui Dumnezeu, nu e nici puterea nici acțiunea noastră. Nu o merităm în vreun fel, o primim pentru că prin nevoință și perseverență în rugăciune ne declarăm în mod credibil a fi iubitori și doritori de Dumnezeu.
Dumnezeu ne face morți patimilor și păcatelor, deci, așa cum un mort nu reacționează la împunsăturile și ghionturile celor trupești, nici noi nu mai dăm curs împusăturilor păcatelor. Nu pentru că noi am devenit superiori ci pentru că Dumnezeu stă scut între noi și ascuțimea păcatelor.
- Noi am ajuns să percem realitatea citită de simțuri ca fiind unica realitate.
- Totuși, cînd dormim, simțurile noastre se închid sau, cel mult, unele funcționează la parametri minimi.
- De aceea, adesea, putem atinge un om care doarme sau îi putem vorbi dar nu îl desprindem din indiferența lui fața de semnele și imboldurile noastre.
- În același timp, aceeași persoană poate visa iar în vis se poate bucura de auz, atingere, miros, gust și văz fără ca organele trupești să fie stimulate corespunzător în mod fizic.
- Această realitate ne indică faptul că noi cunoaștem desprinderea de simțurile biologice.
- Cînd Dumnezeu ne stă scut între noi și imboldurile păcătoase și pătimașe, chiar dacă nu simțim direct plăcerile, nu sîntem lipsiți de bucuriile curate și împlinitoare puse de Dumnezeu în noi. În acest sens, asceza este și mortificare- fiindcă ucide tirania simțurilor trupești, și trăire- viață- pentru că ocrotește viața fericită.
_________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 70 - 71
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu